Lecţie de supravieţuire

Dragă Supravieţuitorule,

Ştiu că abia acum ai primit scrisoarea mea, dar trebuia neapărat să îţi scriu încă una pentru a-ţi povesti….

În ultimele zile gându-mi este doar la lupta dintre VIS şi REALITATE. Lupta aceasta este dată fără voia mea, VISUL pune stăpânine prin simpla lui prezenţă. Ştii la ce mă gândesc? Cine suntem noi cu adevărat? Tăcerea fiinţelor robotizate din jurul meu mă înnebuneşte, mă aprinde, mă arde în interior şi se stinge uşor, treptat, iar apoi reînvie şi mai puternic, mai efervescent.

Văd, de atunci, în faţa ochilor în prima parte un pat mare, acoperit de dungi cu roşu, albastru şi negru; singura senzaţie pe care mi-o dă este că trebuie să fug. Roşul e mai puternic. Sunt speriată şi cu ochii în lacrimi, ţip! Nimeni nu mă aude! Mă trezesc, absorb totul din jur şi observ că nu a fost decât un vis. Mă privesc în oglindă: sunt aceeaşi cu cea din vis, doar că în realitate trecerea timpului îşi face simţită prezenţa. Învelişul cald din faţa oglinzii are aceleaşi culori, doar că dungile sunt de la mine cea reală la mine cea imaginară. “E vis sau realitate?” mă întrebam în fiecare dimineaţa.

Zilele trecute scenariul a continuat. Chiar dacă şi pereţii, şi copacii, şi fiinţele robotizate îmi spun să păstrez tăcerea, făcându-mi un semn cu arătătorul în dreptul buzelor pentru că râurile neterminate din obraji le provoacă milă, am să vorbesc. Nu mai tac! Ţip în continuare, dar nimeni nu mă aude! Partea a doua începe cu uşa albă, un alb murdar aş putea spune, care se oglindeşte în televizorul prea mic pentru a vedea cine a închis uşa. Mâna de pe clanţă aparţine unei arătări îngrozitoare: corpul este disporţionat; mâinile mai mari decât tot restul trupului, e ca şi cum ar putea strânge toată încăperea în braţe. Puterea  de dominare a fiarei I se citea în priviri. Cel mai tare sperie zâmbetul de pe faţă, mirosul de om, sânge şi lacrimi. Ţipătul meu nu era sufficient de bine argumentat şi totuşi nu se termina. Speram să adorm pentru a continua visul, dar nu a fost aşa.

Cum miroase omul? A parfum? Nu ştiu!
Cum miroase sângele? A frică? Nu ştiu!
Cum miros lacrimile? A sfârşit? Nu ştiu!

În realitate nu cunosc aceste mirosuri, dar în vis le ştiam. Când mă aştept mai puţin, după o zi obositoare totul merge înainte. Ca şi până acum, visul începe la fel. Ţip şi nimeni nu mă aude. Fiara îngrozitoare se dublează. Acelaşi corp, aceleaşi mâini, acelaşi zâmbet şi acelaşi miros dar amplificate. Am mereu impresia că sunt într-un joc  în care totul se termina prost. Ţipătul se preface în urlet, nimeni nu mă aude. În această seară de septembrie luna este aşa cum era şi în visul meu…

Acum ştiu şi pot spune tuturor chiar dacă ei întorc spatele. Acele fiare sunt limita dintre VIS şi REALITATE. Ţip, dar nimeni nu mă aude! Nimeni! Am aflat adevărul abia când am simţit urmele braţelor.  Acum ştiu ce e cu mirosul acela înţepător. E mirosul de răutate şi de viclenie, e mirosul de durere şi de urlet. Iar mirosul de lacrimi e cel al sfârşitului. Şi eu sunt în mijlocul acelui sfârşit… Plâng…
Ţi-am spus toate acestea pentru că ştiam cum stai şi priveşti tăcut printre zâmbete, vorbe şi hârtii la lupta ce se desfăşoară chiar în ochii tăi… între mine şi fiară.

Doar eu,
FIARA

P.S.:  Supravieţuitorule, îţi mulţumesc că ai lăsat indiferenţa pentru cinci minute!