Vraja

E toamnă-n cer şi pe pământ
Sunt fir de iarbă, sunt plăpând;
În seară şi în dimineaţă, eu
Sunt vizitat de Prometeu.
El vine din Olimpul său
Magnific domn, titan şi zeu;
În braţe mă poartă veşnicia
Şi văd copaci rupţi de tornade,
Stropi de argint cântând balade
În frigul frunzelor putregăite
Haine, hâde şi frigide
Pe un pământ uitat de toţi
Văd numai morţi, văd numai morţi…

Un disc de aur, fariseic
Pierit-a-n cerul dumnezeic
Şi luni de-a rândul, nu e, nu e…
Un disc ilot bătut în cuie,
Fugind nătâng dup-a ei fustă,
Străpuns în a ei vorbe reci,
Furat de vraja nopţii.
Şi-acum e beznă, e Tartar;
Pământ tratat cu-n sur mortar
Trântit cu glod, plin de tumori.
Tu nu ai viaţă, n-ai comori
Nu ţi-a rămas o floare ţie
Toate s-au stins, şi nu învie...
Şi frunza gingaşelor lăcrimioare
Cu capu-n stânci, lângă cărare.

Pe mine mă atinge-n suflet
Al plânsului în hohote pamflet;
Căci ironia sorţii vine
Puteai să fii şi soţ şi mire
Şi soaţă tu să ai şi fericire
Dacă n-ai fi făcut acea prostie
Când tu, ademenit de o duduie,
Ce cu fustiţa-i scurtă şi gălbuie
În visuri e reală şi-acum nu e…
Cu gene lungi, ispititoare
Privirea-i ademenitoare
Asupra-ţi chiar a aţintit-o
Şi-n lanţuri grele a vrăjit-o.
Acum firave plete aurii
S-au transformat în vectori brumării
Ce mişună cu-n vuiet nesimţit
Şi tot lovesc în trupu-ţi schingiuit

Şi ai crezut atunci pe acea doamnă
Şi ai crezut că îţi va da amor
Că alina-va veşnicul tău dor
Dar te-a trădat şi te-a ucis
Metamorfoză eşti, eşti un abis.
Căci era ea, era Toamna…

Şi eu, amorf, îi dorm acum în braţe…