În încăperea aceea cu pereţi albinotici, părea că timpul se dilată ca un baton de plastilină şi nici măcar el nu mai reuşea să aibă vreo reverberaţie asupra conştientului. Poate întunericul a fost nedrept de neajungerea la el, poate moartea a luat trup de silfidă şoptindu-i gânduri convalescente în timp ce-şi fuma vulgar ţigara sau poate că viaţa e un vis tuciuriu în care s-a împiedicat subconştientul ei. Abia acuma îşi dorea să-şi simtă durerea, în carne să se împleticească brutal, să simtă fiecare mădular sfâşiat, să ţipe sau poate să urle. Toate gândurile s-au ghemuit într-un nod gol.
Acum noua ani sepia. Tu minoră, el major. Avea destulă bărbăţie şi tandreţe, tu carne fragedă mirosind a candoare şi-a cimbrişor. Stăteai acolo tremurând în faţa buchetului mare de flori de marte, în faţa privirii negre, în care se scutura tot misterul adolescenţei tale, supusă în faţa vocii care te asigura că totul va fi bine; incercai să te cauti pe tine. Nu pe tine, cea de acum, ci pe femeia din tine, femeia care a purtat în miezul ei, nouă luni, gemetele unei nopţi de dragoste. Dimineaţa s-a făcut una cu cioburile fericirii, în pântecele care a urât mocnit creşterea.
Simţeai pulsul vieţii în fiecare privire întâmplătoare, în fiecare râset, până şi-n clemfăitul monoton al gumei, într-un oarecare ei, în zumzetul violent, în fiecare sunet pe care-l capta timpanul tău, chiar şi singurătatea părea să aibă bătăi regulate, şi acum, acum simţeai viaţa în tine, de fiecare dată când te întindeai în cadă auzeai, sau poate doar ţi se părea, viaţa renăscând dublă, când tu nu-ţi doreai decât moartea. Erai mai aproape de moarte decât ai fi sperat şi totuşi, viaţa se lipea ca o liană colorită, un por şi alţii milioane transpirau tot ce încercai să aduni din moarte şi respirau tot ce încercai să disipezi din viaţă. Într-un colţ de memorie trosnea încă inocenţa ta pierdută între cerceafuri, la fel cum trosnea ghemul de celule sub puterea cleştelui. Te gândeai atunci că unii oameni nu fac decât să treacă prin tine, lăsând o urmă de noroi amar colcăindă ca o baltă de septembrie, fură ceva fugar, orice, căci nu au trebuinţa acelui lucru, dar au în sânge furtul, şi apoi, în propria ta casă, te sărută pe frunte de “pe curând”. Tâmplele îţi zvâcneau chinuitor, durerea aia care ajunge la nimic când timpul se dilată într-un mod derizoriu, iar tu simţi că nu mai eşti. Râsetele şi mişcarea îţi provocau frenezie atunci când nu se sfiau să înceteze, iar ceea ce părea a fi o papuşă dezmembrată, se contura ameninţător. Doar ţi-au spus că-i doar un ghem de celule, nu ţi-au spus că semăna izbitor cu Susie, sau poate cu Ileana, de ce nu-i doar un ghem de celule? Şi de ce moartea întârzia să apară? Sângele vuia ameninţător, ca şi cursul unui râu de munte, spre gura de vărsare: fără cale de întoarcere.
În seara asta se lăsase răcoarea şi se pare că era neaşteptat de rece pentru o noapte de vară. Îţi închisesei telefonul, pentru că nu mai suportai urările de bine învelite în miere imbâcsită, sau poate e sentimentul că ceva nu e bine. Ţi-ar fi prins bine un ceai, dar asta însemna să umbli prin dulapurile alea vechi şi Gigel plecase în tura de noapte. Îţi promisese că face el cumva şi scapă repede, că o să fie acolo alături de tine, entuziasmul te deruta şi mai tare, de parcă nu era al lui. Ţi-ai făcut bagajele mai repede ca un soldat în timpul exerciţiului, fără fasoane, haine împăturite atent sau cruciuliţe, fără nimic personal, căci învăţasei foarte bine să arunci amintirile fără milă. Nu ţi-a plăcut niciodată agitaţia, pulsul mişcării, nici măcar pulsul tău, pentru ca malformaţia aceea îl făcea să fie mai rapid, mai facil de simţit, nu ţi-a plăcut niciodată să simţi, nu ţi-au plăcut spitalele pentru că peticeau vieţi, pentru că peticeala se naşte din vid. Şi cu toate astea nu te-ai gândit vreodată că tu ai să iubeşti viaţa din tine, că însăşi viaţa pulsează acolo şi că aproape nici nu-ţi mai auzi bătăile tale, ci celelalte, mignone şi sfioase, cu o asonanţă curgândă, de câte ori nu ţi-ai ţinut respiraţia să simţi. Ai fi vrut să stea o veşnicie acolo, în universul acela abia neconceput,în care nimic nu-i taie răsucirile. Întuneric- mult întuneric, şi în rest lumină plastică, reflectoarele acelea, feţe zâmbitoare, multe întrebări, iar tu nervoasă: nu aveai nevoie de ele, aveai nevoie de tine, pentru a te sustrage timpului, căci e pentru ultima dată când te vei retrage în interiorul tău. Pielea îţi era zgâriată de ochi străini şi iscoditori, iar totul se desfăşura prea repede, ca-ntr-o realitate în care nu aveai loc. Începeau să se contureze feţe, expresii, brăzdate, adâncindu-se cutele de pe frunţile lor, medicului îi luau formă broboanele de pe frunte, agitaţia sporea, doar zgomotul, îţi doreai să izbucnească şi să-l iubeşti pentru întâia oară. Apoi se instalase tăcerea. Tăcerea zăcea acum ca un mucegai în privirile lor, întoarse cu spatele, tăcerea zăcea în clipe, tăcerea zăcea în el, tăcerea care se împleticea mizerabil cu mustrarea. O mustrare tacită care zace până şi în noi.
Ce ai făcut? Ai luat cleştele, ai smuls adevărul mai mult decât crud şi ai mărit orbitele inconştienţei… ai spus povestea celui nenăscut.
Felicitări!
Iulia… fără cuvinte… Aştept ziua în care voi avea în bibliotecă un volum scris de tine!
P.S.: Bogdan, mulțumim pentru ilustrație! A meritat așteptarea.
La cât de leneţă sunt… :-” Vă mulţumesc!
Felicitări! Ai un talent deosebit!… iar acest eseu al tău ar trebui citit-înţeles de fiecare tânără în pragul adolescenţei… ca informaţie-protecţie. Continuă să scrii: ai substanţă şi reale aptitudini! Succes!
Felicitări! Aștept continuarea (de creație, de viață)!
Eu l-am scris mai mult după ce am citit întâmplător cum se desfăşoară actul în sine. Şi m-a îngrozit. L-am scris mai mult pentru mine, punându-mă într-o eventuală postură, ca să-mi amintească ca niciodată să nu trebuiască să trec prin asta. Nu-mi imaginez ce simt sau ce-au simţit persoanele care au trecut printr-o asemenea experienţă, nici măcar nu le judec, daca sunt împăcate cu ele însele. Cu toate acestea, dacă macar una din persoanele care au citit, s-a pus cu adevărat în situaţia creată, şi a trezit cumva un resort înauntrul ei, meditând asupra problemei, eu nu am publicat acest text în van.