Astăzi se împlinesc 160 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu – prilej nemaipomenit pentru unii de a-și etala talentul artistic în serbări omagiale mai mult sau mai puțin artificiale, pentru alții de a-și afirma spiritul critic în comentarii savante pline de formule tocite sau de a încerca să îl „actualizeze” pe Eminescu prin cine știe ce mijloace gazetărești.
Mi-am început ziua cu gândul la poetul al cărui nume este astăzi la mare cinste și asta nu pentru că mă număr printre cei menționați mai sus, ci pentru că, din pură întâmplare, am deschis televizorul pe un post care și-a propus probabil să îi culturalizeze pe români promovând opera eminesciană din jumătate în jumătate de oră. Și nu oricum, ci cu citate din publicistica poetului, având ca temă… politica. Citate extrase din context, stâlcite pe ici pe colo din cauza dicției îndoielnice a crainicului, dar… ce mai contează, nu? Important e că ne amintim de Eminescu, chiar dacă o facem haotic, printre două știri despre bugetul care stă să fie aprobat. Nu mă mai miră nimic. Și încep să înțeleg de ce Eminescu nu este apreciat de mulți la adevărata valoare a operei sale. Într-o țară în care cultura se promovează la nivel național prin campanii zgomotoase, prin care ni se vând cărți frumoase, „cu cotor roșu cu inserții aurii”, la toneta de ziare de la colțul blocului nu are cum să te mai mire faptul că absolut oricine își permite să comenteze orice despre Eminescu sau despre oricare alt mare scriitor.
Există, desigur, și cealaltă extremă. Dacă unii îl preaslăvesc pe poet, fără să se sinchisească prea mult de faptul că nu au depășit niciodată nivelul de lectură al unor opere pe care le propun manualele de literatură actuale, alții se situează la polul opus, crezând că a-l huli pe Eminescu te face, dacă nu să fii mai „cool”, cel puțin să pari mai deștept și mai modern. Am constatat cu stupoare că sunt tot mai mulți tineri care îl contestă vehement pe poet. Încerc să fiu tolerantă și să îmi spun că doar teribilismul vârstei este de vină. Ceea ce mi se pare de-a dreptul grotesc este faptul că foarte mulți dintre cei care afirmă cu mândrie că Eminescu este depășit sau că opera eminesciană e lipsită de valoare n-au citit nici măcar a zecea parte din cât a scris poetul. Nu, nu mi-am propus să mă transform în apărător al operei eminesciene (de altfel, mi s-ar părea inutilă o astfel de întreprindere), însă uneori e revoltător să vezi cum oameni din jurul tău sunt capabili de o ipocrizie intelectuală fără margini.
Mi-a rămas un gust amar după ce am închis televizorul, așa cum îmi rămâne de cele mai multe ori când mă gândesc la destinul nostru cultural. Mi-am amintit deodată de felul în care l-am descoperit eu pe Eminescu, pe vremea când încă nu știam că într-o zi voi ajunge să încerc să îl fac cunoscut și altora. Existau și atunci clișee despre poet, existau și atunci comentarii prefabricate pe care unii trebuiau să le înghită ca să treacă examene, existau și atunci oameni care îl omagiau pe Eminescu și oameni care îl huleau… „Toate-s vechi și nouă toate”, cum ar spune poetul. Dincolo de toate, au existat însă întotdeauna și oameni care au apreciat opera poetului la adevărata ei valoare. Așa că m-am decis să personalizez puțin momentul aniversar de astăzi…
Am căutat în bibliotecă volumul care m-a făcut să descopăr opera eminesciană în toată adâncimea ei și am retrăit pentru o clipă momentele acelea magice ale adolescenței, în care te simți mai împlinit pentru că ai descoperit singur ceea ce alții nu au știut să te facă să guști. Am recitit (pentru a câta oară…) versurile care m-au facinat cândva și pe care mi le amintesc de fiecare dată când numele poetului îmi revine în minte…
„Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului…”
După mine chiar dacă ar fi scris numai Luceafărul tot era în fruntea listei…
Frumos articolul doamna,sunt întru totul de acord cu dumneavoastră.Consider că ar trebui să ne mândrim cu marele poet supranumit :”luceafărul poeziei româneşti” şi nu să încercăm a-i pângări imaginea!
@Ana-Maria: Trebuie sa te contrazic cu „luceafarul poeziei”. E cel mai bun poet romantist. Si doar atat. Sa ii dam eticheta de poet al natiunii si sa nu il mai schimbam secole mi se pare hazardat.
Nu vad rolul impunerii unor standarde aparent de neatins in literatura si preocuparea pentru preamarirea lor ca un mod de evolutie in literatura. Consider ca ar trebui sa ne preocupe intai literatura contemporana si sa ne stabilim standarde raportate la curentul literar in care ne aflam in loc sa aruncam blazare asupra intregului corp artistic prin impunerea si mentinerea unui standard ce nu mai este actual. Inevitabil cei din urma vor fi mentionati pentru ca autorii au nevoie si de surse de inspiratie. Insa decat sa recomandam la nesfarsit acelasi lucru mai bine lasam fiecare personalitate sa se dezvolte si sa-si creeze gusturile. Pentru ca eu nu sunt incantata de Eminescu. Prefer de 1000 de ori Bacovia sau Blaga, desi prin caracterul repetitiv Bacovia incepe sa ma plictiseasca. Imi place foarte mult de la Eminescu corespondenta cu Veronica Micle, imi place ca intr-un volum de poezii a abordat o multitudine de tematici, dar nu mi se potriveste. Uneori ii consider limbajul facil, prea putin incifrat. Nu e cazul sa trecem in extrema la Barbu, dar poate si datorita faptului ca poetul este foarte studiat ti-e mai greu sa gasesti mister in metaforele sale, sa te mai chinui foarte mult sa gasesti semnificatia unor simboluri, figuri de stil, constructii.
Avem tendinta sa facem aceasta greseala si trimitem exact autorii preamariti in anonimat, in loc sa-i descoperim pe tineri. E un fel de complex Shakespeare la britanici. Tare imi e greu a crede ca in mai bine de 400 de ani nu s-a nimerit unul mai rasarit sau poate la aceeasi valoare. Sa lasam copiii sa se dezvolte, cam acesta ar fi imboldul. Sa mai relaxam programa scolara cu Eminescu, pentru ca romantist a fost si Alecsandri, avem ce studia. Si Bolintineanu. Poate daca ar fi mai putin impus cu furca si reactiile ar fi altele.
Ce înseamnă „romantist”, am căutat în dex (on-line şi pe hârtie) şi nu am găsit… eu ştiam că Eminescu a fost poet romantic, sau altfel spus membru al romantismului.
Limba romînă are mulţi poeţi valoroşi… şi Bolintineanu şi Alecsandri au scris versuri, dar mai au până la Eminescu.
E drept că fiecare epoca are unul sau mai multe curente artistice să spunem care o caracterizează, dar anumite opere şi autorii lor transced timpului şi devin universal valabili, Eminescu este unul dintre ei!
Umilele mele scuze pentru greşeală, vâltoarea ideilor m-a copleşit.
Cât despre „furcă”, am avut profesori care în loc să mă lase să îmi creez o părere proprie şi să îmi creez nişte gusturi mi-au înfrânat imboldul pentru că ei ştiu mai bine. Nu e cazul doamnei profesoare, Doamne fereşte, însă consider că, decât să îi impui copilului imediat ce a început să citească un anumit autor mai bine îi recomanzi şi îi insufli dorinţa de a citi, de a descoperi literatura.
@Ana-Maria: Mă deranjează în general folosirea clişeelor gen „cel mai mare poet simbolist”, „unul dintre marii clasici ai literaturii romîne”, „luceafărul poeziei”. Nu e un lucru strict legat de Eminescu. Ar fi timpul să ne găsim noi metoda de a descrie autorii. Scuze dacă a sunat deranjant.
Cred că greșești Georgiana, fără supărare. Nu impune nimeni nimic „cu furca” și cred că ai suficiente exemple… Faptul că în manuale figurează doar anumiți autori, nu înseamnă că cineva îți impune să îi citești numai pe aceea. Pentru asta există „lectura suplimentară”. 🙂 Orice cultură are o evoluție, iar valorile sunt perene. Dacă îți place sau nu Eminescu, asta este o chestiune de gust literar personal… În fine, discuțiile se pot întinde la nesfârșit pe această temă… Și chiar așa, atenție la termeni! „Romantic”, nu „romantist”…
Doamnă, mă scuzaţi vroiam şi eu să vă întreb dacă am greşit cu ceva când am spus că Eminescu a fost supranumit: „luceafărul poeziei româneşti”? Am folosit acest termen deoarece chiar noua doamna profesoară l-a menţionat.
Nu ai greșit cu nimic Ana-Maria. Numai că astfel de sintagme, care inițial se doreau a fi niște figuri de stil reușite, au devenit, prin utilizare excesivă, așa cum am mai spus-o, niște clișee care și-au pierdut expresivitatea inițială. la asta s-a referit, de altfel, și Georgiana.