Sechestru prematur

Îşi închise plămânii într-o baie plină cu aburi, lăsase apa să curgă şi hohotele să inunde pereţii umezi. Asta ca să nu o audă nimeni. Să creadă că-i plânsul apei şi că Ea doar îşi spală murdăria de pe suflet. Simţea că i se dilată durerea şi gemea în unul din colţuri, nici măcar nu mai ştie care… inspiră cât să cuprindă toate particulele încăperii şi îşi ridică ochii spre tavan ca să-şi oprească simţirea. „Pe cât de obosit mi-e trupul pe atât de rece mi-e sufletul.” Îşi lăsase capul într-o parte cu păru-i acoperindu-i faţa şi picăturile de apă deja rece îi muşcau din trup lăsând dâre de albastru. Plângea încet… atât de încet că nici pereţii nu-i mai suportau durerea. O înfăşurau din nou în abur spunându-i că, dacă vrea, poate să ţipe. Sânge îmbibat cu amurg îi traversa tot corpul iar nefireasca fiinţă plângea ca ochii Cerului de vară, cu tunete şi fulgere şi stropi mari şi cu râuri umflate pe obrajii ei palizi de atâta vreme. Era furtună de mai cu păr negru cu dâre de prospeţime în urma ei. Acum nici nu mai ştie anotimpurile.

Adesea îşi conturează chipul cu zâmbete luminoase care-i fac înlăuntrul să sângereze. Îi plâng venele cu sânge închis la culoare şi îmbrăţişările ei sunt dureroase. Apoi pleacă. Priveşte în gol un drum întreg, minute în şir şi se ridică din instinct de pe scaunul unui tramvai vechi care-i şopteşte în fiecare zi povestea. Dar Ea nu-i acolo ca să audă. Face aceiaşi paşi, ascultă aceeaşi melodie, spune „Te iubesc!” la aceeaşi oră şi aruncă cu vorbe către străinul iubit. Odată, simţea că vorbeşte cu ea însăşi şi putea să-i spună dacă o doare. Acum îşi scrie pe foi galbene, reciteşte ce are scris şi dă foc că să inhaleze fum din amintiri. Le poate păstra în propriul trup, lăsându-se să i se amestece cu sângele. 

Se gândea să îl întâlnească din nou. Să fie la fel ca prima dată şi el să tremure ascuns în spatele unui zâmbet curat. Să îi răpească mâna şi să-l ia cu ea în timpul ce va fi. Să mănânce multe bomboane în formă de cireaşă şi el să-i presoare flori rupte din cer peste trup. Şi, poate, dacă o să şi plouă, o să-şi lase imprimate tălpile în noroiul cald… Dar Ea nu-i nici regină a timpului şi nici zeiţă a iubirii.

Ea-i spune doar atât: „Hai să facem cunoştinţă: Eu am fost…”