Cu mouse-ul în mână, priveşti ostenit la fereastra care duce spre o altă lume – o lume virtuală – şi, dezgustat cum eşti de tot ceea ce vezi, vrei să pleci în cadrul nocturn din odaia ta unde a răsărit deja luna, când, deodată, observi ceva. Un „ceva” care poate pentru altul înseamnă „orice”, dar pentru tine e ceva de care tu rămâi profund impresionat. Murmuri… nici tu nu înţelegi bine ce anume… şi îţi aduci aminte de mireasma Ei dimineaţa, de mireasma Ei atunci când, pe vremea asta, îi aduceai flori.
Ai vrea să îi aduci flori din nou – florile preferate, lalelele – dar nu ai cui, acum locul unde pui florile nu doar că este prea sinistru, prea trist pentru o persoană cum era Ea, dar te răscoleşte de fiecare dată cu același zgomot care face imposibilă revederea dintre voi. Şi îţi mai aduci aminte de ceva, de cât de fericită era când zâmbeai. Faptul că tu îţi mişcai buzele roşii de copil pentru a schiţa un zambet, o făceausă îi dea lacrimile. De pe patul rece te strângea de mână, iar tu, simţindu-i gândul straniu, vroiai să o întrebi, dar ai ezitat de fiecare dată. Îţi mai aduci aminte de ceva, de felul cum cânta. Cânta când era veselă şi îi înveselea pe cei din jur, cânta când era supărată, dar tot îi înveselea pe cei din jur. Veselia ei îţi este impregnantă în minte. Fiecare lucru atins de Ea avea altă valoare, nu doar o valoare spirituală, dar şi o valoare diferită. Nu înțelegi nici tu, nici eu. O valoare pe care o simţi. Nu o poţi explica. Nu mai rezişti sau nu mai vrei să mai rezişti. Ai nevoie de Ea. Ai nevoie de mângâierile Ei, de veselia Ei, de parfumul… de TOT CE ÎNSEMNĂ EA.
Pupilele ţi se dilată, ochii îţi devin mari şi umezi. Genele ți se umezesc şi lacrimile îți cad încet, una câte una, într-o liniște apăsătoare. Vrei să zâmbeşti, dar nu poţi şi schiţezi un zâmbet stângaci de copil. Apoi începi să râzi. Nu te poţi abţine din râs. Îţi dai seama că asta a vrut Ea. Ea – cea din poza găsită din întâmplare . Ți-e dor… și îţi dai seama cât de mult ai vrea să rostești din nou: MAMĂ!
Comentarii recente