Reflectând la maturitate…

Maturitatea, pentru mine, reprezintă o expresie a evoluţiei a individului, materializată într-o serie de cunoştinţe care îl ajută pe acesta să înţeleagă anumite fenomene şi să judece raţional orice problemă  ivită în cursul vieții sale sau a altora.

Maturitatea nu apare neapărat datorită mediului în care se naşte persoana respectivă, dar este cert consecinţa unor factori externi, care creează aşa-numita „întâmplare”, „experiență”, care în final ajunge să maturizeze individul. Se spune că, în viață, experiențele, de orice natură ar fi, te schimbă… De fapt, înâmplările care maturizează nu schimbă foarte mult opiniile şi ideile, ci, mai degrabă te fac să te descoperi pe tine însuți, iar unele dintre ele pot muta perspectiva asupra unui lucru la 180 de grade.

Cândva, eram un naiv cu multă imaginaţie şi cu multe superstiţii… Deşi nu mai credeam de mult timp în Moş Crăciun, ca urmare a unor „maturizări” recente, eram totuși încă îngrozit de ideea că ar putea exista monştri, spirite rele, fantome etc. Uneori nu puteam să dorm, deoarece aveam impresia că există fiinţe stranii pe sub pat sau extratereştri care aveau de gând să mă răpească. În sinea mea, ştiam că, de fapt, nu există aceste entităţi, decât, eventual, în imaginația mea, dar eram copleşit de anxietate. Ceea ce nu realizam încă era faptul că niciunul dintre aceste personaje nu avea o imagine complet conturată. Era o frică obscură bazată pe nimic altceva decât pe superstiţii proprii şi pe credinţe impuse de cei din jurul meu (un fel de reminiscențe ale celebrului „bau-bau”).  În timp, naivitatea s-a risipit, dar nu vârsta a fost cauza maturizării, ci un alt factor – curiozitatea.  Copleşit de misterele lumii, am fost nevoit să întreb şi să aflu totul despre orice. N-am ocolit niciun subiect. Totul a avut mereu o importanţă capitală, indiferent că era vorba de ciudățenii din fizică, biologie, chimie, religie, istorie sau cine știe ce alte domenii încă neinventate.

Din momentul în care sloganul curiozității mele a devenit s-a îndepărtat simțitor de „Crede şi nu cerceta!” (rupt din contextul său, desigur…),  totul a devenit o adevărată provocare în numele maturizării. Asta m-a făcut să acumulez o serie de noi cunoştinţe şi să adopt o poziţie „umanistă” față de tot ceea ce mă înconjoară. Iar față de cei care sunt lipsiți de dorința de a cunoaște am început să simt la început indiferență, apoi toleranță, pentru ca, în final să transform indiferența în critică față de această eschivare de care mă izbesc mereu și care îi caracterizează pe mulți dintre cei de vârsta mea și nu numai. Și asta pentru simplul faptul că pentru a dobândi maturitatea este nevoie de cunoaștere…