Nichita Stănescu – între cuvinte și necuvinte

Marguerite Duras, scriitoare franceză, mărturisea într-o emisiune televizată:  „Artistul este acela care refuză faptul că este creat de către un altul; el încearcă să se piardă si să se re-creeze pe sine însuşi.”   Creaţia presupune investirea unei cantităţi de afecţiune într-o lume imaginară, o lume în care ghid este mecanismul dorinţei, un spectacol lingvistic dublat de autenticul trăirii, de neliniştea gândului, a meditaţiei lirice. Revoluţia limbajului începută de Rimbaud, Mallarme si Valéry, este concretizată în spaţiul românesc prin lirismul autoreflexiv al lui Nichita Stănescu. Născut la 31 martie 1933, Ploieşti, este considerat de critica română şi de publicul larg drept cel mai de seamă scriitor neomodernist al limbii române, pe care el însuşi o considera „Dumnezeiesc de frumoasă”.

Traseul său literar se conturează de la o vârstă încă fragedă. Prima poezie, păstrată cu sfinţenie de mama sa, a scris-o pe când avea şapte ani, înainte să conştientizeze măcar că este poet. La acea vreme, jocul cu silabele, cu ritmul, cu muzicalitatea limbajului produceau o fascinaţie uimitoare micului Nichita; cu toate acestea, relaţia sa cu limbajul va fi întodeauna impregnată de suferință. Mult mai tarziu, scriitorul va metaforiza experienţa învăţării scrisului. Faptul că vorbele pot fi scrise, că pot căpăta o realitate materială, constituie un şoc. Va spune mai târziu: „Am repetat prima clasă, căci nu îmi puteam imagina că vorba vorbită şi cuvântul spus există şi pot fi scrise. Eram atât de îngrozit căci îmi imaginam că ele îmi ies prin gură ca animale, îngeri şi alte creaturi.”, „Cuvintele posedă un corp, sunt materiale, ele constituie singurul organ al fiinţei, partea cea mai solidă, cea mai neperisabilă a corpului.” Ca poet, el va dicta deseori versurile, ca şi cum încă ar mai fi dăinuit acea frică în faţa cuvintelor. Totuşi el le va investi cu noi sensuri, transformându-le în „forma cea mai acută de opoziţie contra morţii şi aneantizării”, acestea dobândind rolul fundamental în viaţa sa: „Din nou mă sprijin numai pe cuvinte/ Nu e nici o muzică să izbucnească/ din osul nimănui…” Se stabileşte aşadar, o relaţie indestructibilă între poet şi cuvânt, concepţia despre cunoaştere şi artă, despre echilibrul dintre conţinut şi forma poeziei fiind explorate prin puterea acestuia.  La Nichita Stănescu, cuvintele şi corpul au acelaşi destin. Destinul refuzului. El va inventa „ne-cuvintele”, pentru a-şi exprima revolta faţă de neputinţa cuvântului de a revela realitatea lumii. Cuvintele capătă o voinţă proprie, autonomie, independentă de a poetului, constituind un univers ameninţător. Dar cuvântul este temelia operei sale, care surprinde cu naturaleţe frumosul, relaţia artistului cu materialul, esenţa, unitatea existenţială sau cosmică, dezvăluindu-se criticilor ca un sistem ordonat în trepte, între care pot fi urmărite treceri şi reluări de teme, care îi conferă complexitate şi unitate.           

Rezonanţa pe care opera o are în noi ca cititori, poate afecta interpretarea ei obiectivă. Până şi poemele sale scurte roagă parcă la simţire şi nu la analiză. Citind,

„Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş saruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai schiopata puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?”

a câta parte ar impulsiona spre interpretare cu creionul în mână, şi câtă toată ar trimite spre meditaţie, spre simţire, spre un mixaj senzorial, care nu este numai văz, auz, miros, gust, însă este în acelaşi timp toate acestea, suferinţa fiind intersecţia acestor percepţii subiective. Căci suferinţa la Nichita Stănescu există prin toate aceste senzaţii şi este născută din stimuli de orice natură. Şi poezia lui Nichita Stănescu se vrea receptată prin aceste senzaţii şi renăscută în simţire, fără compromisuri, întrucât, el, poetul „şi-a apărat poezia precum câinele îşi apără osul” ( Eugen Simion).