Târziu…

După o perioadă din viața mea, când totul părea gol, confuz și fără sens, ai apărut tu și ai umplut golul care îmi macera sufletul, ai fost pentru mine picătura de rouă de care aveam nevoie pentru a putea să îmi redeschid aripile și să pot zbura, am renăscut prin tine și prin sufletul tău, prin dragostea pe care mi-ai oferit-o, atât de simplu, atât de inocent. Apoi ai dispărut, te-ai evaporat pur și simplu într-o zi, sub raze nebănuite ale unui soare prea puternic.

Tu… ființă fără suflet, tu, persoana despre care am vrut să cred că este diferită, care nu are nimic din ce au restul, tu, care, dar, de fapt esti la fel… în fond, un simplu om.

Am vrut să am încredere, am vrut să cred că tu mă vei învăța să cred în stele norocoase și în iubire. Dar te-ai evaporat ca o esență prea puternică atunci când îmi impregnasem sufletul de ființa ta, atunci când aveam nevoie de tine ca să îmi încălzești aripile frânte, cu un zâmbet inocent. Nu plâng dar am puterea să recunosc că doare… doare naivitatea de a fi crezut că pot încerca să fiu eu. Eram doar TU și EU. Dar TU ai zburat și si luat pe aripi speranța că poate exista în univers cineva care să mă vadă așa cum sunt. Ironie și banalitate…

Aș vrea să pot crede că ai avut doar o zi proastă, că mâine mă voi trezi dintr-un vis urât și că acolo, undeva, departe, TU și EU suntem NOI. Fără schimbări inutile, fără prejudecăți și, mai ales, fără reproșuri pentru lucruri care nu au nume și sens.

Dar mă trezesc târziu… și simt cum universul se prăbușește din nou sub pleoapele mele. Nu mai ești aici. Absența mă doare și mă revoltă. Nu mai știu decât că s-a rupt firul acela invizibil care ne lega. Știu… gândesc prea mult și risc să cad în clișee. Așa sunt eu… Mi-e dor și totuși nu supot să te știu lângă mine altfel. Amestec de teamă și de dorință de dorința de a-mi proteja sufletul. Vise de iubire amestecate cu dorința de a nu te fi cunoscut niciodată.

Punct… și de la capăt… Sau… e prea târziu?