„Fiecare sărut era o rană […] lăsând între o gură și alta ,un surâs șters,aburit.”
O dragoste adolescentină este ca o cupă de otravă, atât de dulce la început, periculoasă, amară, până la urmă.
Pentru Adriana, „au înflorit salcâmii” când avea 15 ani. Din acea zi tânăra a început să privească lumea cu alți ochi.Toate năzbâtiile din trecut i se părea foarte copilăroase și stupide. Prima ei dragoste a fost Gelu, un licean mai mare decât ea ,prima impresie despre el fiind „[…]un licean blond, slab și urât, care mâine se va lăuda poate că a fost fixat de ea.” Totuși, acea iarnă i-a apropiat: Gelu, Adriana și Cecilia (prietena cea mai bună a Adrianei și verișoara lui Gelu) au petrecut lungile seri împreună. În următoarea iarnă li s-a alăturat și Victor, colegul lui Gelu, cei patru petrecându-și zilele și serile împreună.
Idila Adrianei și a lui Gelu este spulberată în cea de-a treia iarnă, când tânăra pleacă în vacanța de Crăciun la niște rude din București. În capitală, îl întâlnește pe Cello Viorin, compozitorul a cărui operă, „Cântecele blondei Agnes” i-a unit pe Adriana și Gelu în iarna trecută. Viorin îi împărtășește dragostea sa, dar tânăra îl refuză, primind la despărțire o melodie compusă de el.
Totuși, acasă o așteaptă o nouă dezamăgire: în cele două luni de tăcere în București, Gelu a uitat-o ,declarându-i că nu o mai iubește. În toamnă, Gelu este admis la o facultate din București și pleacă. Se reîntâlnresc abia în primăvara următoare. Sentimentele pierdute odată reînvie, și cei doi se iubesc din nou, cu pasiune. Adriana decide să plece la studii în capitală, ca să fie mai aproape de iubitul său. Aceea a fost ultima lor iarnă petrecută împreună.
Într-o zi Gelu nu o mai găsește în casa lor. Încearcă să ia legătura cu ea, dar în zadar. Peste două luni află că fata s-a măritat cu Paul, un văr de-al ei, care i-a răpit cândva primul sărut. După un acces de furie, tânărul se resemnează: „la sfârșitul iubirii lor stăteau, ca o văpaie de aur și cărbune, ultimile nopți din strada Cerbului și pe cenușa unor asemenea amintiri el știa bine că nu se clădesc niciodată căsnicii, ci doar legende uneori.”.
Cîntecul de adio al poveștii lor este opera lui Cello Viorin, „Suita pentru pian și mica orchestră”, aceeași melodie compusă de el și dăruită Adrianei la despărțire, în prima ei iarnă la București.
Orașul cu salcâmi înfățișează în toată splendoare ei acea dragoste adolescentină, petrecută în primăvara sufletului, pe care o retrăiești de fiecare dată în minte, cu gândul la anii care nu se mai întorc…
Comentarii recente