De-a nebuniei

Se spunea că mă îmbătasem cu primăvară şi totuşi eram udă de ploaie tomnatică şi rece. Îmi alergam paşii către o staţie de tramavai în care toţi erau uscaţi, nepătaţi de patima norului. Eram atât de grea şi apa sărea în jurul meu la fiecare acord dezorientat al unei singurătăţi bizare..erau tonuri înalte şi dansai lângă mine. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Şi acum hai să-ţi pun întrebarea la care vroiam să ajung demult, sau, mai bine zis, hai, confirmă-mi nebunia! Spune tu, dacă nu ai avut măcar un moment în care să vrei să strângi în braţe ceva ce nici nu ştii dacă există, pruncul imaginaţiei tale. Şi dacă nu există… cum se face că-i duci lipsa? Cum se face că-i rosteşti culoarea ochilor? Îi recunoşti mirosul pielii? Aroma părului ud de ploaia unei existenţe trecătoare.

Îţi speli chipul
În foşnetul amintirilor mele.
Plângi?

M-am uitat la tine târziu… îţi văzusem obrajii mânjiţi de cerneala unor fotografii vechi. Mă întrebai de ce mă mir şi la fel m-am întrebat şi eu. Mi-am răspuns când tu deja plecaseşi. Uitasem cum e să vrei să-ţi aminteşti. Mi-era familiară uitarea. Dar vreau să te mai întreb ceva. Mai simţi? Îmi spuneai tu odată că sufletului i-au crescut aripi şi că simţi că te doare dacă începe să bată vântul. Mai simţi? Mai ştii tu oare când jucam de-a v-aţi ascunselea şi îmi ascundeam privirea undeva la marginea unui secol îndepărtat? Vroiam să cauţi mult mult, ca în timpul ăsta să rămâi lângă mine.
-Nebunie!
-De ce? Tu nu te joci când iubeşti?
-Să crezi că rămâne atâta timp.
-oh..
-?
-Nimic. Doar că nebunia noastră diferă.

Nu te mai întreb nimic acum. E aproape miezul nopţii şi mi-am agăţat halatul într-o stea care nu străluceşte prea tare. Rămân până-şi pierde lumina. Asta ca să mă pot pierde o dată cu ea. Plecasem cu un gând şlefuit cu multă migală, însă la ieşirea din lumea ta am văzut cum mă pândeşte. Hazardul. Am ştiut că avea să nu mai fie cum plănuisem şi în curând întunericul ar fi coborât. Însă am lumina mea. De-a nebuniei. Nebunie frumoasă.