Sunt genul de persoană ce visează cu ochii deschişi la o realitate crudă în care îmi încurc de cele mai multe ori drumurile vieţii. Urăsc rutina zilnică provocată de inutilitatea unor întrebări fără răspuns ce îmi sunt adresate. Nu îmi place să nu îmi placă ceva ce cândva mi-a plăcut. Sunt energică deoarece mintea îmi joacă tot timpul feste. M-am certat cu ea pe tema aceasta. Am o fire sensibilă datorită faptului că am dansat cu florile pe cântece redate de corzile unei chitări vechi, dezacordate. Am oferit toată dragostea mea unui fulg de nea fără să realizez că într-o fracţiune de secundă va disparea, topit de mâna caldă a unui tânăr ce nu a risipit dragostea…a oferit-o cui merita.
Nu suport să fiu privită de ochii ruginii ai anotimpului ploios. Urăsc atunci când stropii de ploaie mă ocolesc, iar vântul îmi şopteşte cu voce tare la ureche cuvinte inutile. Iubesc să mă întrec cu noaptea la romantism: m-a întrecut, dar mă voi revanşa. Apreciez intenţia filelor cărţii mele preferate de a mă face să mă simt o zână.. .dar de ce mă simt mereu zmeul?!
Mă încântă cuvintele ce se pierd în timp, dar de ce fac toate acelaşi lucru? Obişnuiesc să-mi exprim ideile, deşi nu-mi găsesc mereu cuvinte potrivite. Probabil sunt speriate de ce trebuie să exprim şi se ascund după vâjâitul puternic al unui sunet de chitară: aceeaşi chitară! Am avut ţeluri: multe şi mari; dar s-au pierdut în momentul în care am realizat că nu suntem decât versurile unei poezii pe care ar înţelege-o numai poetul. Ador să mă îmbrac în diferite nuanţe de stele care să îşi piardă strălucirea pe rând. Să nu mă sting de tot, de la început.
Mă fascinează să privesc trecutul în ochii celorlalţi. Îmi place să critic fotografii vechi cu imagini şterse şi îngălbenite de timp ce exprimă nimic. Nu îmi place atunci când nu îmi găsesc lucrurile pe care le arunc, din greşeală, în sacul cu amintiri. Acolo pierd, de cele mai multe ori pozele cu prietenii. Poate că vor să se piardă. Mă enervez atunci când oamenii se ceartă din orice, de aceea am început să mă destăinui frunzelor, m-au înţeles.
Lucrez voluntar drept gardian la poarta sufletului micilor scântei ale vieţii. Mă înrolez de cele mai multe ori în jocuri fără de sfârşit. Calculez cu inima deschisă fiecare lacrimă vărsată de proasta dispoziţie a romanului de pulbere luată de vânt. Sunt dezordonată în ceea ce priveşte trecutul. Îmi pun viaţa în pericol pentru orice sentiment pe care mi-l oferă inima. Chiar trebuie să mă cert cu ea ca să pot avea şi eu un cuvânt de spus?! Îmi place să alerg după idei prin frunzele pline de vise de pe aleea îngheţată a intenţiei mele. Urăsc atunci când trebuie să traversez râul minciunilor doar pentru a găsi floarea adevărului. De multe ori sunt nevoită, însă, să trec prin holul secretelor ca să dau de camera misterului.
Sărut luna şi o las în lumea ei de cristal în care se simte mult mai bine decât mine. Îmi rănesc gândurile vesele cu ajutorul cuvintelor grele. Dansez veşnic pe melodii vechi de stradă, cu versuri infinite şi ritm alert, iar acum scriu gânduri neînţelese pe o planşă fără de sfârşit, pictată cu culorile sufletului ce momentan nu au nici o importanţă.
Gândesc asemeni unui copil… dacă am impresia că m-a înţeles cineva, vreodată.
e printre articolele pe care le citesc oprind muzica din fundal. vreau sa aud doar literele scrise aici rostite de mine cu gura inchisa. „Felicitari!” e putin spus pentru niste stropi de suflet asa mari..
Este unul din cele mai frumoase autobiografii pe care le-am citit vreodată!să ştii că stropii din sufletul tău îi resimt şi eu,un simplu cititor,şi simt cuvintele în acest moment de parcă aş fi eu în locul tău,bravo 🙂