Sunt în centru şi privesc tot ce mă înconjoară. Dacă fac un pas ies din acel spaţiu ocrotitor, al meu şi devin un individ ce îi inconjoară pe alţii. Interacţionez, gândesc, visez, dar de multe ori mă lovesc de un obstacol. Răbdarea, căci despre ea este vorba…unul din lucrurile greu de manevrat. Oricât ai încerca să te abţii e acolo o oală cu apă pe foc care tinde să clocotească. Dar ştiţi ce e interesant? Dacă laşi oala acolo şi uiţi de ea, apa se evaporă, la fel şi agitaţia creată. Putem vedea mai apoi piatra formată pe fundul vasului, aşa cum putem citi mulţumirea descoperirii pe chipul omuleţului nerăbdător. Apa evaporată ia apăsarea din sufletul lui şi îi elucidează misterul. Dacă reuşeşti să priveşti răbdarea ca un element neutru la înmulţirea secvenţelor vieţii, vei reuşi să tragi linie la un moment dat şi să fii mulţumit de rezultat. Vă provoc să experimentaţi. Transformaţi grauntele tare în făină şi lăsaţi vântul să împrăştie pulberea gălbuie. Nu fiţi impulsivi că s-ar putea să vă înecaţi cu un grăunte. Nu toata lumea e găina ca să poată înghiţi totul fără probleme. Dar ce este această faină de fapt? Îmi împleticesc puţin ideile şi zic brusc: seamănă cu speranţa. Incep să analizez şi să desluşesc această speranţă.
Mă gândesc în ce momente din viaţă ne aducem aminte de ea. Şi îmi zic: atunci când eşti într-o situaţie limită, atunci cu siguranţă îţi aduci aminte de ea. Dar greşesc. Îmi dau seama că nu toţi pot spune asta pentru că nu toţi ştiu că există. Fie pesimismul, fie greutăţile vieţii le-a furat cuvântul acesta din vocabular. Şi atunci cum putem să aducem în gândul tuturor speranţa? Poate dacă le-am da mai multă atenţie celor în suferinţă, poate atunci… sau poate chiar să-i ajutăm financiar, psihologic, să le alinăm singurătatea, teama şi imprevizibilitatea zilei de mâine. După un proces acerb în care neuronii mei împleticiţi abia mai fac faţă reuşesc să trag o concluzie cu privire la speranţă. E tot ce ne motivează să ne urmăm drumul în viaţă. Ce altceva ar putea fi? Tot ce se întâmplă în viaţa noastră este condiţionat de motivaţii mai mult sau mai puţin solide. Deci am stabilit, speranţa e motivaţie şi motivaţia e tocmai acel vânt despre care vă spuneam. Bine dar tot mai e ceva ce mă intrigă. Cum funcţionează această motivaţie? Oamenii reacţionează la toţi stimulii care intră în contact cu ei sau cu cei apropiaţi lor. Prin urmare îi putem da speranţă unui om doar dacă reuşim să-l motivăm să traiasca pentru un scop anume şi tot timpul trebuie să-şi înţeleagă scopul. M-am gândit că dacă tot am vorbit de speranţă, ar fi cazul să o aplic şi la mine. Mi-am dat seama ce-mi place şi ce nu şi astfel ce m-ar putea motiva şi ce m-ar plictisi de moarte. Spre surprinderea mea chiar funcţionează. Ori de câte ori nu mai am chef de ceva sau sunt deprimată mă gândesc la ce vreau eu să realizez, la ce înseamnă pentru mine pulberea galbenă şi atunci instantaneu uit lenea-ntr-un sertar, pe care îl mai şi încui, arunc cheia şi mă apuc de procesul depăşirii momentului. Tu eşti cel ce transformă răbdarea în speranţă şi lasă motivaţia să elucideze misterul propriei vieţi.
Comentarii recente