Absurd… şi totuşi atât de adevărat

Aş dansa în orice clipă cu tălpile goale prin bălţile formate după o ploaie rece de înţelepciune…

Admir luna străvezie cu invidie pentru că poate atinge cerul plin de himere, pentru că veghează cu vanitate peste spectrul de vise ale romancierilor, pentru că poate cuprinde în braţele sale omniprezente întreg pământul vicios.

Îmi deschid inima tuturor zâmbetelor de orhidee, citesc gândurile libelulelor aţipite pe valurile fericirii, port conduri din lacrimile îngheţate ale unui înger feeric coborât din eden pentru a cerceta neajunsurile lumii, mă-mbrac cu straie împletite din fire din pânza fragilă a unui păianjen misterios, caut să ar pământul plin de buruienele viciilor din inima mea, îmi prind în păr raze de stele, mă miră astigmatismul imaginii create de lupa prin care privesc lumea, desluşesc voci plăpânde de brebenei printre mii de zgomote asurzitoare redate de necredincioşi, citesc în ochii şoimilor setea de libertate, culeg bucheţele de panseluţe puerile de pe câmpia inocenţei, privesc avid dansul suav al fluturilor dragostei în grădiniţa cu verdeaţă din inimile prietenilor mei, cern prin sita dreptăţii praf de compasiune pentru cei năpăstuiţi, avansez uşor pe scara vieţii și totuşi nu mă mulţumesc cu atât. Şi mă cert violent cu mine în momentele când realizez că m-am abătut de la calea pe care mi-am propus să o urmez, deşi acele momente sunt aproape inexistente.

Cu toate acestea, încă îmi doresc o viaţă liniştită, în care să pot visa… la prinţi şi prinţese, la o dragoste nemuritoare, la castele de nisip pe malul geloziei, la nori trecători pe cerul deschis al sufletului meu, la cete de îngeri care să-mi citească inima complicată, la cărţi colorate cu poveşti din realitate, la curcubeul de amintiri din mintea mea, la cearta cu multitudinea de restricţii, la ceaşca cu ciocolată caldă din colţul mesei rotunde a prieteniei, la intensitatea cu care trăiesc fiecare clipă, la eternitate, la cea mai complicată reţetă de prăjitură numită simplu, VIAŢĂ.

Aş vrea să-mi scriu povestea vieţii pe o bucată de gheaţă, ca atunci când se va topi ea să existe câte puţin în orice. Şi îţi citesc în priviri nedumerirea, şi mă întreb şi eu „De ce?”. De ce sunt atât de complicată? De ce nu pot să fiu constantă în ceea ce priveşte deciziile pe care trebuie să le iau în fiecare zi? De ce nu pot doar să zâmbesc şi să spun „Lasă…”? De ce nu pot să-mi cânt simfonia propriului suflet? De ce cu viclenie caut să ascund ceea ce simt? De ce nu pot da timpul înapoi pentru măcar o secundă? De ce nu pot să-mi înfrunt propriul destin? De ce îmi este atât de frică de criticile răutăcioase, deși știu că se vor a fi constructive? De ce sărut cu ochii peninsule zgribulite şi cambrate de greutatea gheţii ce le acoperă? De ce nu pot dansa valsul fericirii fără să mă ruşinez de ceea ce fac? De ce nu pot citi în luciul apei cristaline destinul obscur al omului? De ce nu mă pot lua la întrecere cu vântul în miezul nopţii?  De ce ascund, într-un dulap uzat, ursuleţii şi păpuşile copilăriei mele, când aş putea încă să mă joc cu ele? De ce nu pot construi din lacrimi o fortăreaţă? De ce nu-mi ridic privirea din pământ atunci când ascult marea de cuvinte disperate şoptite cu farmec de o zână plăpândă?

Şi ştiu că totul e absurd, că totul e ermetic… dar e atât de adevărat!