Cutia mea cu iarnă

Deja simţeam mirosul de măr cu scorţişoară. Ciocolata caldă de la tonomat o vedeam într-o cană mare luată direct din mână lui. Părul ciufulit cu ceva zulufi îngheţaţi la vârf şi o pereche de mănuşi fără degete uitate în grabă în pragul uşii. Totul mi se întâmpla în fracţiuni de secundă suspendate în fulgi pufoşi pe care anul ăsta îi vedeam pentru prima dată. Ştii cum e să-ţi bată inima într-atât încât să simţi că se ia de mână cu timpul şi fuge? Să te simţi de parcă moment ca acela nu o să mai fie şi de teamă nici să nu respiri, nu cumva să pierzi frânturi de zăpada.  Mi-e imposibil să cred că până şi cel mai tare suflet, nonculoare printre culori, nu  a simţit nimic acolo în bucata lui de trup, unde milioane de fluturi îngheţaţi au luat naştere de emoţia acestui început. Mi-e imposibil să nu-mi închipui perechi de licurici în faţa unui foc, ochi ai unor „mereu copii”, „niciodata prea mari”. De altfel nici nu pot să-nghit nodurile ce fac tumbe-n gâtul meu. Le înec în aburi de ceai şi rămân cu privirea în acelaşi colţ ca în fiecare an.  Îmi rimelez genele cu tăişul unei felii de portocală şi las cojile pe noptieră. În ziua asta nu vreau să mai scot niciun cuvânt. Doar dau din aripi.

Atât. V-am adus cutia mea cu iarnă. Iarnă cu of şi gând de dus. Bulgăreala de vise plăcută!