Sunetul de clarinet începe timid, dar strategic. Zgomotele vocilor neliniştite de tineri, şi nu numai, se opresc brusc. Fiecare permite învăluirea, involuntar – e o dorinţă de mult râvnită de suflete. Muzica strecoară un strop de melancolie, creează decorul potrivit pentru meditaţie. Negrul de pe cămăşile celor doi trezeşte în mine o sumbră senzaţie.
Aşteptam un chip cald, binevoitor, optimist ca cel al profesorului Socrate, pe care-l știam din Liceenii. Aceasta este prima mea imagine atunci când aud de numele Ion Caramitru, izvorâtă din asocierea cu personajul. Aşteptam sfaturi mature şi pline de energie pentru învăţăcei. Aşteptam soluţii menite să ne scoată din orice situaţie limită. Actorul Ion Caramitru, de azi, nu mai este aşa. Rolul pe care îl joacă astăzi este de „zdruncinător” de suflete. Ne scutură bine. Trebuie să ne scoată din superficialitatea vieţii noastre, a problemelor noastre efemere. Desigur, o face într-un mod subtil. Poezia este un mijloc prielnic de a retrezi sensibilitatea amorţită. Problemele eului eminescian, zbuciumul interior sunt atât de bine însuşite încât mă simt mustrată. Mă simt vinovată. Datorită teatrului, plusat, poate, de o părere împărtăşită, emoţiile transmise sunt copleşitoare. În goana după bogăţiile acestei lumi trecătoare am uitat că „Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri/ Şi niciodată n-or să vie iară”. Uităm şi vom uita. Dar, în seara aceasta, în Aula magna a Universității „Petre Andrei” din Iași, e momentul oportun pentru analiză. Analiza organului nepalpabil. N-ai cum, ca spectator, să nu reflectezi asupra ideilor exprimate.
E surprinzător cum ignorăm zilnic meditaţia. Descoperirea noastră, comunicarea cu noi înşine, o lăsăm pe seară, târziu, când suntem deja obosiţi să facem asta. Apoi, amânăm. Ne uimim că am uitat să simţim şi ne afundăm tot mai mult în probleme cotidiene. Mi se pare singurul motiv plauzibil care face ca la un astfel de recital de poezii mulţimea să fie cu ochii gata să izbucnească, într-un suspin şi dezlănţuit plâns. Se creează o atmosferă de intimitate, o comuniune a celor vinovaţi. Da, victime în calea timpului. Oare? „Lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu – ele sunt numai în sufletul nostru.” Noi înşine ne limităm. Prizonieri într-un ritual biologic, ce nu iartă, ne plafonăm.
Văd în jur oameni nostalgici care aruncă o privire complice versurilor transmise. Ştiu despre ce e vorba. Simt şi ei asta. O femeie îl mângâie cu un zâmbet de compasiune pe Ion Caramitru. Sunt, probabil, colegi de generaţie. Sunt convinsă că se îngrijorează teribil pentru ce va urma. Din acest motiv , unul dintre marii actori ai ţării noastre, ce este încă în viaţă, a dorit ca la această confesiune să fie prezenţi tineri. Am simţit acest omagiu adus lui Eminescu ca pe un semnal de alarmă pentru generaţia noastră. Gândiţi, profitaţi, trăiţi!
Spiritul subiectiv pe care l-am strecurat în aceste gânduri curse pe taste sper să nu fie prea aspru judecat. Am simţit, deşi am doar 18 ani, că şi pentru mine „trecut-au anii” şi trec… exemplul cel mai indicat fiind cel din faţa mea, care recita cu atâta dăruire. Chiar şi zâmbetul adevărat, de final, n-a şters din minte imaginea omului ce este neliniştit : atenţionarea lui va fi ignorată şi de această dată? Peste avertizarea lui Eminescu s-a despus praful…
„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi noua toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreaba şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.”
Dacă cineva are reticenţe în privinţa lui Eminescu, ar trebui să încerce şi acest experiment. E posibil ca tonul vocii tale să nu aibă acelaşi ecou ca al unui mânuitor de emoţii. Se pare că în această seară, Ion Caramitru a fost dirigintele materiei eterne – viaţa.
Un recital minunat,am petrecut o seara placuta alaturi de domnul Caramitru si sala plina de lume intrunita ca sa-l omagieze pe Eminescu.
Bravo Bianca!
Ai facut din aceasta prezentare o foaie banala de jurnal . Ca cititor , as dori mai intai sa aflu care a fost motivul acestei adunari la care a facut parte si Ion Caramitru . Dupa aia , poti sa iti insirui si tu „chestiile” , ca altfel nu pot sa le spun , pline de emotie exagerata prezentata prin figuri de stil inspirate din cartile citite (penibil).
Succes in continuare !
Kira dupa cate vezi articolul nu e publicat la rubrica „Reportaj”. Editorialul – un material reprezentativ pentru revistă, pentru spiritul echipei datorită căreia publicaţia prinde viaţă zilnic, dar şi o particularizare a acestuia în individualitatea gândurilor fiecărui autor de editorial. A fost alegerea mea cum voi trata acesta. Subtilitatile imi cer scuze ca nu le-ai prins( „un omagiu adus lui Eminescu”). Subiectivismul si figurile de stil, folosite, inspirate sau nu din cartile citite, redau cat mai bine ceea am simtit in timpul recitalului. Sunt curioasa daca cei care au fost prezenti cred, de asemenea, ca e o redactare plina de emotie exagerata.
Dragă Kira… după cum probabil ai observat, materialul nu a fost postat la rubrica „reportaj”, ci la „editorial”. Asta ar trebui să te facă să fii puțin mai îngăduitor / îngăduitoare în ceea ce privește partea pur informativă. Ion Caramitru a susținut vineri, la Iași, în aula Universității „Petre Andrei” un recital din opera eminesciană. Emoția nu este exagerată, te asigur. Am fost acolo și te asigur că a fost impresionant. Cât despre figurile de stil ale Biancăi… mă bucur că ți-ai dat seama că ele există. Alții nici măcar nu sunt în stare să le identifice în textele lirice… 🙂
PS: Mă bucur că Bianca a precizat, înaintea mea, faptul că articolul a fost în mod special postat la „editorial”, deși nu am discutat acest lucru în prealabil. Se pare că unii (spre deosebire de alții) au înțeles câteva lucruri legate de jurnalism și asta mă bucură.
Scuza-ti . Greseala mea . Sincer nu am studiat site-ul indeajuns ca sa imi dau seama .
Am zis „emotie exagerata” deoarece , in timp ce citeam , mi s-a creat in minte acea imagine a copilului care a fost pentru prima oara la circ si la un numar special de trapez incepe sa lacrimeze . Si sigur nu ai reactionat la fel la acest eveniment (cred) . Nu am vrut sa par revoltat de acest lucru .
„Scuzați!” (fără cratimă) – Scuză-mă (cu cratimă) pentru observație… Deformația profesională își spune cuvântul. 🙂 (încerc să nu fiu / par revoltată…)
Crezi sau esti sigura? Hm. Vorbesti in necunostinta de cauza. Pentru mine, a fost prima data cand am asistat la un astfel de recital.Am fost un copil impresionat. Si nu doar eu…Majoritatea avea ochii in lacrimi. Deci, ceea ce am descris nu era fictiv si transpus pentru a stimula o emotie inexistenta.
Bine, doamna profesoară! Un reproș foarte bun! Să învățăm să vorbim românește!
Revenind la articol, dincolo de răutăţi şi greşeli gramaticale, recunosc că eu insămi m-am gândit la finalul acestei experienţe (nu, nu exagerez spunând experienţă) cum aş putea scrie, împărtăşi cu ceilalţi lucrurile pe care le-am simţit în acea seară. Şi am ştiut că n-am să pot. Am încercat să redau unui prieten şi n-am reusit, mă pierdusem uşor în asocieri banale. Dar se pare că Bianca a reuşit, iar „chestiile” acelea despre care vorbeai tu Kira au fost substanţa întregii întâlniri. Pentru că acest om minunat are darul de a scotoci adânc până gaseşte corzile sensibile existente, sunt sigură, în fiecare din noi.
Sincere felicitari Bianca!