Cât de mult a trecut de când nu i-am mai auzit vocea… de cât timp nu am îmbrăţişat-o şi nu i-am zâmbit, cu un zâmbet aproape identic cu al ei (semănăm atât de mult…)…
Îmi place să ştiu că e acasă acum, cu televizorul deschis şi cu fularul pe care mi-l împleteşte în mână. O enervează şuviţele de păr blond ce-i nimeresc în ochi. Face acelaşi gest, cunoscut de atâţia ani, îşi ascunde şuviţa cu o clamă şi continuă să numere ochiurile pe care le-a omis… nu mi-a plăcut niciodată să împletesc cu andrelele, dar din mâinile ei ies lucruri admirabile. Şi-mi place că ştie ce-mi place mie.Tot timpul când revin acasă îmi pregătește ceva ce-mi plăcea încă din copilărie. Cât de naivă este bucuria mea de a mânca ceva făcut de ea, după o dietă strictă de cămin… şi apoi să o aud vorbind atât de vesel, gesticulând mult şi râzând copilăreşte. Am impresia că e o prietenă de-a mea, deşi observ o licărire mult mai matură în ochi. Dar tot pe ea o văd şi mă simt o proiecţie a ei, deşi odată mi s-a spus că „genele lui tata te-au stricat”. A fost amuzant şi totuşi îmi pare bine că suntem aproape identice, sunt fericită când stăm aşa, împreună, mamă și fiică. Din păcate, aceste mici bucurii au început să capete valoare doar după despărţire. Şi sunt sigură că îi este mult mai greu decât mie. Pentru mine plecarea înseamnă cunoaștere, pentru ea – tristeţea unei mame văzânu-şi copilul maturizându-se…
Şi mi-i dor, mi-i dor nespus de mult de ea, de acea femeie care acum, cel mai probabil, e în apartamentul în care mi-am petrecut viaţa, cu televizorul undeva în colţ şi împletitura în mână. Sau poate că e o carte, cum îi plăcea ei să îmi citească, mie şi fratelui meu, poezii (de ce nu le mai înghit oare acum?) sau legende, cărţi vechi şi prăfuite, poate… Cine știe de când nu au mai fost deschise, păstrând între file acel miros melancolic care aproape că mă face să plâng.
Tânjesc după copilăria mea fără griji, unde exista ea, în fiecare dimineaţă cu ceaiul aromat pe masă, cu veşnica ei adorare pentru flori (văd și acum vaze pline de toporaşi sau frezii..), cu acel „Trezeşte-te, că e deja şi un sfert!” – frază atât de enervantă pe atunci, cu întrebarea retorică „Ți-ai făcut temele pe mâine?” şi la fel de retoricul răspuns „Daaaa….” (deşi ştia bine că nici nu mi-am scos caietele din geantă)… Zâmbea, mă înţelegea tot timpul şi nu mă stresa cu diferite fraze care atunci, demult, mi se păreau fără sens. Nu m-a crescut ca pe o alintată sau o copilă fără minte, dar tot timpul îmi permitea să mă prefac a fi una. Niciodată nu mi-a plăcut să fiu netezită pe cap, însă acum aş sta în braţe la ea, cum se mai întâmpla uneori… Aș vrea să stau pur şi simplu, să nu vorbim nimic…
…Aş vrea să simt din nou mirosul parfumului ei, neschimbat de atâţia ani, de primăvară şi toporaşi…
Fiecare cuvânt e o lacrimă invizibilă de dor prelinsă pe un obraz imaginar. Nu ai cum să nu simți emoția cu care a fost scris…
Toți tânjim după mama, dar parcă TU tânjești mai frumos…
Bravo Elly!
Doamne Elena … fara cuvinte!
Felicitari Elena ..!Foarte frumos articolul!:)