Pe-o pajişte, întinsă în iarba mototolită, îmi învârt imaginaţia. Câteva cercuri, o opresc şi o pun să privească-n sus. Vede un labirint cu forme rudimentare. Distinge feţe, copăcei, baloane şi poccc …. un avion cu reacţie tocmai l-a spart. Tulburată puţin de acest eveniment neaşteptat îşi dă seama că s-a rătăcit. Se aşază pe câteva perne moi şi meditează. Un vânt se înteţeşte şi …. pufff…. e pretutindeni. Precum un pui zăpăcit ea fuge de colo-colo. Nu găseşte o ieşire din acest careu ciudat. Sărind de pe un fulg pe altul pătrunde într-o altă lume, una în care timpul nu există, iar oamenii sunt doar umbre vesele. Aude şoapte, chicoteli, păreri contradictorii. Îi este clar acum… se vorbeşte despre ea. Dar cum e posibil oare? Cum de aceste fantome pot spune ce nu ştiu de fapt? Uimită de ceea ce nici ea, însăşi imaginaţia, nu-şi imagina, îşi desenează o scară. Dar nu una din cele obişnuite. Fiecărei trepte ce urcă îi corespunde şi una ce coboară. Vântul din ce în ce mai înteţit o împinge spre acea scară. Voi ce credeţi? Urcă sau coboară? În visul ei norii pleacă într-un pelerinaj lăsând azurul să vegheze.
Radu Sofrone - Privind norii
Eu cred că este mai mult praf în ochi, dar unul frumos!