„Inima omului, în primele săptămâni ale vieţii embrionare, se află nu în piept, ci în cap, în mijlocul creierilor şi de-abia pe urmă coboară mai jos, despărţindu-se de creier pentru totdeauna. Ce minunat ar fi dacă inima şi creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul şi mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâşie inima.”
Inspirându-se dintr-o întâmplare reală, Liviu Rebreanu scrie primul roman psihologic din literatura română – Pădurea spânzuraţilor . Poate că n-ar fi scris romanul dacă această întâmplare nu ar fi avut loc chiar în familia lui şi dacă nu ar fi văzut acea fotografie înfricoşătoare, în care era reprezentată o pădure de spânzuraţi în dosul frontului austriac. Din mai multe surse, Liviu Rebreanu află că fratele său, subofiţer al armatei austroungare, a fost spânzurat în timp ce încerca să dezerteze pe frontul românesc. Scriitorul a aflat şi faptul că Ilona ar fi existat şi în realitate, fiind iubita lui Emil.
Apostol Bologa, personajul principal al romanului, este un tânăr din târguşorul Parva, unde a copilărit. De la vârsta de 6 ani el urmează cariera preoţească, iar apoi, vrând să studieze filozofia, pleacă la Budapesta, unde învaţă foarte repede limba germană şi ungară. Întorcându-se acasă în vacanţă, el face cunoştinţă cu fiica unui avocet din Parva, Marta, cu care se logodeşte. Deoarece aceasta era foarte încântată de bărbaţii care se înrolau în armată, Apostol hotărăşte, ca să pară viteaz şi curajos, să se înroleze şi el în armată.
Fiind ofiţer în armata austro-ungară, Bologa este apreciat de toţi cei de pe front, primeşte decoraţiuni şi este numit membru al Tribunalului Militar. Fiind nevoit să asiste la o spânzurătoare, el este zdruncinat de privirea condamnatului, în care se observa totalul dispreţ faţă de moarte. Din acea zi, el începe să se gândească mult la libertatea şi la neamul său. Totul se înrăutăţeşte şi mai mult atunci când află că regimentul său va trece în Ardeal, unde va trebui să lupte împotriva neamului românesc. El îi mărturisește prietenului său, Klapka, faptul că dacă nu-l vor muta pe alt front, va dezerta. Bologa distruge reflectorul rusesc, crezând că astfel superiorii săi îi vor satisface dorinţa de a fi mutat pe alt front, dar acest fapt nu schimbă situaţia, Bologa fiind nevoit să rămână în continuare acolo. Enervat, Apostol încearcă chiar în seara aceea să dezerteze, dar este rănit şi spitalizat. După spitalizare primeşte permisiunea de a sta o vreme la Parva, unde rupe logodna cu Marta, deoarece aceasta se distrase între timp cu alti ofiţeri.
Întors pe front, el se îndrăgosteşte de fiica gazdei sale, Ilona, cu care se logodeşte. Condamnă la moarte doisprezece români, acuzaţi de dezertare la inamici şi îi vine în gând din nou ideea de a dezerta şi el. Dezertează cu o hartă la el pe lângă locurile păzite de locotenentul care-l suspecta de mai demult, şi, desigur, este prins şi dus la Tribunalul Militar. Bologa refuză orice apărare de către prietenii săi, dorind foarte mult să fie în sfârşit condamnat prin spânzurare. El moare cu sufletul împăcat şi asemeni unui erou.
Romanul este simetric deoarece atât începutul cât şi finalul prezintă motivul spânzurătorii, fapt care m-a impresionat foarte mult. Cel mai mult însă mi-a plăcut felul de a gândi al protagonistului şi puterea acestuia de a-şi învinge în final dilema sa personală.
Comentarii recente