Vidma

Ești vipera Edenului în care adoram;
Eu viața ta meschină pe care ți-am lasat-o
Și năboit de fericire, mușcat de tine mă lăsam
Și tu cu ochi avizi, mușcai din mine necurato!

Cu pleoapele lăsate, în fluviul plăcerii
Uitând de tot ce este sfânt – te contemplam…
Erai ispita fariseică a nopților reverii
Purtat de valul zâmbetului tău, ardeam…

Cum a putut a mea ființă mică
Spălată-n apa inocenței și visării
Să-mbrace a nebunilor tunică
Să intre-n templul tău vrăjit al disperării?

Pe marmura lui David, frunzele sunt rupte
El stă acum lipsit de orice apărare
În văgăuna zmeilor ce-n fălcile lor supte
Înșfacă fructul meu virgin ce-a fost cândva o floare.

Am vrut din paie și din glod
Să construiesc palatul fericirii
Ca să domnesc ca un Irod
În jocul lunecos al urii și iubirii.

Am fost și sunt doar un pion
În jocul cadrilat și dur al vieții
Ce-am vrut din vierme să mă fac piton
Și rob acum sunt al tristeții…