Trebuie să recunosc că prefer să fiu genul de persoană care trăiește momentul. Deși sunt așa, multe din momente m-au surprins gândindu-mă ce va fi în viitor. Nu mă refer la genul ăla de viziune pe care o vezi în filme în care te vezi în postura familistului sau în altă postură. Nu, sunt anumite puncte în viață în care pur și simplu trebuie să o faci. Fie că alegi o slujbă, o școală generală, un liceu, o facultate, trebuie să te oprești cinci secunde și să te gândești: „Stai un pic, ce va fi dacă….?”. Da, astfel de momente are toată lumea. Dar ți s-a întâmplat să vezi un tip necunoscut și anonim cum stă în trafic și să te gândești „Oare voi fi și eu într-o postură asemănătoare peste ani?”.
Dar merită să te gândești la astfel de lucruri? Poate, de ce nu? În primul rând, te face să te gândești unde vrei să ajungi și astfel îți oferă un scop, un punct de plecare. Dar de multe ori stai să te gândești ce vrei să faci și e ceva complet diferit de lucrul de care te gândeai înainte. E un lucru ciudat. Dar e complet natural. Când suntem mici, toată lumea vrea să fie astronaut, după super-erou, după cine-știe ce, și la un moment dat ajungi să observi că ești într-un birou de patru pe cinci, gândindu-te că probabil un pușcăriaș are mai mult spațiu decât tine și desenând acel erou ce vroiai tu să fii cândva.
Bineînțeles că nu este cazul tuturor, ci doar al celor care nu au o viziune despre ei în viitor și ajung să lucreze într-un domeniu ales de altcineva, sau de o altă latură a lor. Cum vreau eu să fiu în 2021? Fericit. Da. Atât. Şi ce? E un obiectiv, nu? Până la urmă cam asta e tot ce contează… Ştiu că jumătate din oameni vor să fie acum milionari sau cine știe ce până la vârsta de 20 și ceva, dar cu ce scop? Mie de atât îmi pasă. Să pot râde ca și cum aș râde prima dată, să pot să mă comport imatur când vreau și când pot, să nu fiu condiționat să fac ceva ce nu vreau. Nu vreau să fiu altcineva, vreau să fiu eu. Recunosc că nu voi fi acel om „perfect” care vrea toată lumea să fie. Ei, și ce? Poate va fi perfect pentru mine? Cine zice că „perfect” înseamnă fără defecte. Poate pentru mine nu e așa? Da, poate nu voi fi cine știe ce, dar dacă voi face ce îmi place, ce contează?
Să luăm un exemplu. Ajungi la 25-26 de ani. Te uiți în jur și vezi că nu ți se potrivește nimic din ceea ce ai. Te uiți pe stradă și vezi pe cineva de vârsta ta, cu zâmbetul pe buze, fericit, zâmbind, fredonând un cântec caraghios, chiar dacă e complet afon, simțindu-se grozav. Te uiți la tine, costum, om realizat, aranjat la patru ace, cu o slujbă pentru care jumătate din prietenii tăi ar ucide. Te uiți la el: păr lung, oarecum dezordonat, un telefon mai vechi, care nu face jumătate din lucrurile pe care le face al tău, o cămașă scoasă din pantaloni, adidași, blugi, fredonând un cântec, care deși nu sună bine, îl face să se simtă bine. Cum reacționezi? Probabil vei zâmbi și ți-ai dori o parte din simplitatea și iresponsibilitatea vieții lui. Da, atât, e așa de simplu.
Așa că de ce mi-aș pierde timpul cu un singur domeniu, cu un singur scop, când pot să realizez într-o zi că vreau să fac ceva complet diferit? Prefer să mă rezum la „Fericit”. Desigur, probabil tot voi ajunge la o intersecție și voi mă voi întreba „Şi acum ce fac?”, dar este și o parte bună, am mai mult timp să mă cunosc până ajung în acea postură decât dacă o iau de pe acuma și să iau una greșită. Bine, ce e drept, o decizie greșită poți lua oricând, dar tot la fel poți să te ridici după una și să o iei de la capăt.
Deci, prefer să rămân oarecum imatur, fanatic, cu o oarecare doză de iresponsabilitate, îmbinată cu o doză (mai mare, sper) de seriozitate, să pot să râd din lucruri mici, să pot face din lucruri mici lucruri mari, să nu-mi pese pur și simplu atunci când vreau să nu-mi pese, să pot să-mi închind telefonul și să-mi iau lumea în cap. Da, în 2021 vreau să fiu fericit!
Comentarii recente