M-am săturat să tot scriu despre fantasme transparente transpuse cu prea mult tact în suflete. Mi-am dorit cândva să mă pot opri din a simţi emoţii nedefinite, din a-mi simţi inima luându-se la întrecere cu aripile fluturilor din stomac orbiţi de obsesii imperfecte. Îi îngrijesc cu mare responsabilitate, cu speranţa că îşi vor lua zborul odată şi odată.
Încă îmi conturez în suflet frânturi de imagini translucide cu zâmbetul tău iar când încerc să le şterg realizez că am apăsat mult prea tare şi rămîn urme nefinalizate. Scriu conştiincioasă, cu stiloul pentru a da o tentă de eleganţă, fiecare gest al tău iar când folosesc picul îmi dau seama că am scris cu cerneală neagră. Îmi sugerez să nu mai greşesc, deşi sunt absolut sigură că îmi e imposibil. Când o să reuşesc o să îmi ofer recompense preţioase pe care le voi folosi drept mită, în schimbul fanteziilor permise ce nu necesită limită de vârstă.
Încerc, deşi văd că nu prea îmi iese, să îmi organizez trăirile în ordine alfabetică şi să-mi imaginez vise în manuscrise false ce se şterg cu timpul, dispărând în abandonul total al realităţii excesive.
Mă las impresionată de un nor stupid care îşi varsă gingăşia în mod abuziv asupra unor frăgezimi de petale; devin astfel martora acestei comedii sinistre. Îmi înşel (fără să mă simt vinovată) personalitatea aducând în scenă stafiile trecutului imperfect dar orgolios. Le rog să danseze jocuri dulci şi siropoase pentru a mă ajuta să uit de lumea mea şi de toate evenimentele ce mi-au lăsat umbre dureroase din care să învăţ câte ceva.
Mă izbesc vulgar de zidurile unui castel de ploaie, ceea ce mă face să îmi realizez planuri imaginare pentru a trece de el…dacă aş reuşi aş avea ocazia unică de a privi luna plină de sine, înainte de a-mi schimba sufletul în aşteptare.
Aş rosti incantaţii de durată în scopuri caritabile dar se pare că până şi pentru asta am nevoie de diverse aprobări. Îmi permit să leg cuvintele cu noduri amare pentru a da un iz solemn situaţiei prezente.
Rog clavirul să picure lacrimi celebre aşa cum făcea în vremurile de demult…atunci când aveam nevoie să-i respir patimile cu inima. Am descompus pozele cu lacrimi de amintiri…acum pot să devin o umbră a imperfecţiunii mele şi să las în urmă scheletul tăcut al suferinţei. Am speranţa că, mai târziu, voi renaşte în ochii tăi şi îmi voi lăsa privirea tăiată de mii de şoapte…
Comentarii recente