De ce îmi plac Lake of Tears? Nu ştiu. I-am descoperit din întâmplare, pe vremea când eram pasionată în mod special de doom metal şi gothic metal. Acum mi-am mai schimbat preferinţele muzicale, dar sunt trupe a căror melodii mă readuc în trecut, îmi rămân la fel de dragi şi de ce nu, mă fac mai melancolică. Îmi place starea asta, mai ales atunci când o melodie îmi reaminteşte de ceva din viaţa mea, cred că fiecare are astfel de melodii de care îl leagă oarecare amintiri şi emoţii.
Deci, Lake of Tears (Lacul de lacrimi) este una dintre cele mai melancolice trupe, pentru mine, a cărei stil variază de la gothic metal şi doom metal până la psychedelic rock şi progressive metal. Trupa a luat naştere în Suedia în 1992 prin intermediul membrilor trupelor Carnal Eruption şi Forsaken Grief, şi anume a lui Daniel Brennare, Jonas Eriksson, Mikael Larsson şi Johan Oudhuis.
Trupa a scos primul demo în scurt timp după formare, şi au fost observaţi de casa de discuri Black Mark Production, care au semnat un contract cu LoT pentru următoarele 5 albume. Primul album, Greater Art, a fost scris în 2 săptămâni în studioul Sunlight Studio din Stockholm şi scos pe piaţă în decembrie 1993. În 1995 apare următorul album, Headstones, care a atras atenţia criticilor şi a fanilor. La fel, s-a schimbat un pic şi stilul trupei, aceştia schimbând doom metalul pur cu partituri şi melodii mult mai melodice. Tot din anul 1995 trupa îşi începe turneele prin Europa, concertând alături de trupe precum Vader, Savatage, Tiamat, Crematory, Rage, The Gatheringşi Edge of Sanity. În vara lui 1996 din trupă pleacă chitaristul Jonas Eriksson, Lake of Tears devenind un trio.
Al treilea album, A Crimson Cosmos, apare în 1997, fiind cel mai reuşit album de până atunci. Se observă devierea de la doom metal spre ceva mai melodic, majoritatea pieselor având conţinut romantic şi elemente legate de fantezie. Acest aspect se datorează şi includerii vocii feminine, dar şi stilului celora de la Pink Floyd care poate fi sesizat în unele melodii şi în aceleaşi elemente fantastice. În acelaşi an trupa merge în turneu alături de Theatre of Tragedy, Heavenwood şi Hammerfall, participă la Wacken Open Air, la fel şi la festivalul Out Of The Dark Festivals alături de Crematory, Therion şi Graveworm. După acest festival au urmat schimbări în componenţa trupei, astfel noul chitarist devenind Magnus Sahlgren.
Al patrulea album (preferatul meu), Forever Autumn, a ieşit pe piaţă pe 25 mai 1999, reprezentând cel mai melancolic şi sufletist album. Elementul de doom metal aproape că dispare, însă sunt inluse elemente de folk, în melodii apar sunete de acordeon, flaut şi violoncel, ceea ce conferă acestui album o notă de sentimentalism. În Forever Autumn elemetele de fantasm şi accentul pe sentimntele omeneşti, precum tristeţea şi melancolia, la fel şi ideea cunoaşterii de sine apar foarte bine conturate în melodiile precum Forever Autumn şi So Fell Autumn Rain. La fel, clapele devin un instrument oficial al trupei, Lake of Tears alăturândui-se clăparul Christian Saarinen.
Din păcate, după realizarea albumului trupa se destramă, ironic, pe 9 septembrie 1999. În scrisoarea adresată fanilor, Daniel Brennare a menţionat că membrii trupei vor mai realiza un album, pentru a ieşi de sub contractul cu Black Mark şi că fiecare îşi va continua cariera(sau nu) individual. Motivul destrămării trupei nu a fost unul clar, pe de o parte fiind problemele interioare şi lipsa de atenţie a fanilor sau a publicului. În 2002 Daniel Brennare şi Magnus Sahlgren realizează albumul The Neonai, pe care-l datorau Black Mark, acesta fiind apreciat de critici drept ultima realizare a trupei.
În 2003 Lake of Tears se reunesc, motiv fiind plictiseala şi lipsa de activitate. Revenind cu forţe noi, în 2004 apare albumul Black Brick Road, aesta fiind realizat de casa de discuri Noise Records, ceea ce a atras fani noi şi i-a încântat pe cei vechi, datorită aprecierilor optimiste şi binevoitoare ale criticilor privind noul material.
Al şaptelea album, Moons and Mushrooms, apare pe 26 aprilie 2007, care conţine melodii mai hard de această dată, însă îşi păstrează elementele de sentimentalism şi melancolie. Tot în acest an trupa vizitează Rusia şi Ucraina, participând la festivalul Pro Rock. În 2009 trupa, conform contractului semnat cu AFM Records trebuia să realizeze un nou album, însă acesta apăruse pe piaţă abia pe 29 aprilie 2011. Illwilll a devenit cel mai hard album din istoria trupei, conţinând melodii old trash şi black metal, punk-rock, membrii trupei motivând această schimbare bruscă prin diferenţierea de preferinţe muzicale a fiecăruia. În prezent, trupa este compusă din Daniel Brennare (voce, chitară), Johan Oudhuis (baterie), Mikael Larsson (bass) şi Magnus Sahlgren (chitară).
Stilul pe care-l adoptă este unic în felul său, trupa folosind mai mult imagini artistice, tablouri din natură, un fel de mini-descrieri, decât tehnici dificile de heavy sau doom metal, de la care oricum deviaseră de ceva timp. Neprivind la multiplele schimbări, muzica lor impresionează prin reprezentarea sentimentelor, a naturii într-o formă originală, ceea ce m-a făcut să-i ascult, mai ales acum, în anotimul Forever Autumn. Continui să le păstrez discografia, iar atunci când dau de o melodie veche, ce-mi amiteşte de ceva concret sau nu neaparăt, îmi dă un imbold să ies undeva în oraş şi să-mi limpezesc gândurile. Într-o noapte melancolică de septembrie, sufletul îmi cântă Like a leaf…
Comentarii recente