Azi am o stare ciudată. Şi nu e din cauza ta. Cred…deşi e posibil ca tu să fii cauza. Încă îţi simt atingerea fină a mâinilor tale pe obrajii mei care, între timp, s-au înroşit şi care mai vor. A simţit şi sufletul care tresaltă de fiecare dată când îşi aduce aminte; mai mult: se înroşeşte şi el.
Şi aştept să spui câte ceva ca să pot absorbi fiecare sunet oricât de mic. Şi te-aş opri după fiecare sunet ca să am eu timp să mi-l ascund bine de tot în suflet, dar se pare că nu ai butoane colorate în vilozităţile unor destine imperfecte de “play” şi “pause”. De butonul “stop” să ştii că nu aş avea nevoie oricât de colorat ar fi.
Ţi-aş aşeza în braţe umbra unei rochii de mătase mult prea transparentă şi mult prea colorată pentru a fi purtată…ţi-aş dărui-o ţie în loc de “nu mă uita”. Asta pentru că deja mă gândesc la ce o să mă fac după ce timpului nu îi va mai păsa de multe din trăirile stupide pe care nu pot decât să le trăiesc.
O să revin la agresivitatea unor reflexii nestatornice ale clapelor unui pian vechi pe care îl mai aud fără să vreau…o să revin mai târziu. Acum o să te mai visez puţin în aceeaşi prezenţă transparentă prin care văd mereu acelaşi suflet. Sufletul pe care de ceva timp nu îl pot uita. Am ajuns să nu il uit de frică…frica să nu care cumva să îl pierd prin amintirile care nu îşi găsesc locul şi care se chinuie tot timpul să iasă în evidenţă. O să am ocazia să îl pierd şi pe acolo….după ce nu va mai trebui să îţi suport prezenţa care mă sufocă…şi tu ştii asta. Chiar îţi place să mă chinui, nu?! Altfel nu îmi explic gesturile care de multe ori nu îşi au locul dar pe care le aştept de fiecare dată. Şi îţi place, din câte am înţeles eu, că îmi eşti muză. Poate aste e problema ta: nu vezi în cuvinte altceva decât…cuvinte. Iar problema mea ar fi că vad în gesturi stupide…ceva mai mult.
Stau acum şi ascult “The Storm”: o melodie pe care am auzit-o de curând, într-o zi în care vremea nu părea să ţină cu mine; şi cu cât o ascult mai mult cu atât îmi dau seama că mă ajută să exprim starea în care mă aflu…mă ajută să exprim esenţa agresivă a sentimentelor care mă fac să îmi vină rău, de cât le-am trăit…cred că s-au săturat de mine. Sper…pentru că eu m-am săturat de ele.
Ţin minte că, atunci când eram mici şi copilăria avea tupeul de a-şi revărsa razele în vieţile noastre deja pline de inocenţă, când un băiat voia un cubuleţ albastru de la o fată (cuburile alea colorate din care construiam căsuţe pentru ursuleţi şi păpuşi) fata cerea de la el un pupic pe obraz. Aşa fiecare primea ce voia… Ţi-aş da zdrăngănica, dar vezi tu, condiţionat. Condiţii stupide din copilărie. Deşi ar fi drăguţ dacă ai face asta de bună voie, nu că ai nevoie de ceva…
Comentarii recente