“ Mă frământă fiecare clipă rămasă. Mâine e luni și curând voi fi singură, fără părinți alături și fără prietenii care îmi sunt aproape încă de la grădiniță. Nu știu exact dacă în liceu va fi așa cum mă așteptam și mă sperie ideea de a sta la cămin, departe de casă. Mă voi pierde într-o mulțime de străini, iar numai amintirea îmi va fi alinare… Nu mai vreau să plec, vreau să rămân în leagănul copilăriei, să nu mă oprească nimeni și să străbat cu gândul meleagurile învăluite de umbra teilor noștri. Nu vreu să plec acum !“ (așa cum reiese din ultima filă de jurnal).
Retrăiesc emoțiile ce persistau în fiecare idee, fiecare gând ce se leagă de venirea la liceu și pătrund cu greutate ideea de a crește. Nu înțeleg cum am putut simți intens asemenea trăiri, care doar mi-au îngreunat pașii și m-au îndemnat să mă reîntorc la ce a fost înainte. Mărturisesc faptul că viața de boboc mă speria pentru început. E greu să îți faci alți prieteni și să te acomodezi cu noua viață ce ți s-a așternut în cale. Desemnează o etapă care m-a făcut să înțeleg că nu voi avea de urmat pașii care-mi sunt desenați, ci că va trebui să-mi compun singură drumul, cu încredere și stabilitate.
Aveam să descopăr ceva nou, odată ce ajungeam aici, la liceu: aflasem despre revistă, cu întreaga echipă la bază, reprezentând o oportunitate de a cunoaște noi persoane și o șansă de a-mi împărtăși ideile, gândurile, trăirile (care prind viață prin versuri și pictură totodată).
În prima “zi de marți”, în care ne-am alăturat revistei “ Joc Secund”, am călcat sfios în cancelaria mică, locul nostru de întâlnire, și m-am pititîntr-un colțișor, împreună cu alți boboci, sigură că am reușit să-i facem pe ceilalți să se amuze de poziția noastră de “pedepsiți”, cu mâinile la spate și sprijiniți de perete. Parcă ceream a fi iertați. În cele din urmă, a devenit un capriciu, pot spune, așteptând nerăbdătoare să treacă zilele. Mă pierdeam printre gânduri și, astfel, am publicat și primele versuri, Gânduri de toamnă, în cadrul revistei. Nu există satisfacție mai mare decât aprecierile părinților, ale prietenilor. Mi s-a trezut apetitul de a scrie și a nu mă mai opri din “pictură literară”. M-a determinat să călătoresc prin tainele lecturii și să îmi imprim frânturi din suflet. Să nu uităm că atmosfera dimprejur este formidabilă! Rătăcești pe drumuri pe care știi că odinioară cutreiera visător Mihai Eminescu, suferind „dureros de dulce” la poalele teiului, gârbovit acum de trecerea anilor. Nici Ion Creangă nu e departe… bojdeuca sa te inițiază într-un timp vechi, unde “cuvântul e bătrân” și asiști parcă la depănarea amintirilor sale.
Sunt recunoscătoare pentru șansa de a face parte din redacția revistei, unde știu că am pe cineva care “mă ascultă”. M-am acomodat și acum cred că am reușit să-mi stabilesc calea ce o voi urma. Aștept ca în curând să prindă contur aromele eminesciene ale Copoului, sa mă pierd iarăși în voalul narcotic “al simțirii” și să redau, în aceeași măsură, tot ceea ce mă inspiră:
Mă regăsesc printre castani
Prin foșnetul de frunze pe cărare,
Mă regăsesc și peste ani
Aceeași fată visătoare.
Mă văd în chipul florilor de tei
Și printre crengile bătrânilor stejari
Simt că, fiind o ramură din ei,
Trăiesc și trec prin viață ca brazii seculari…
Comentarii recente