Scrisoare către sufletu-mi rătăcit

Am încercat să sculptez imaginea morţii într-un diamant, dar acesta s-a spart şi de atunci, suflete, ai fugit de mine!

Am cules rugăciuni din lumea-ntreagă şi le-am încuiat într-o cutie poştală pe care am trimis-o în neant, oricum va fi găsită de cel ce le va îndeplini şi poate te va găsi şi pe tine.

Am obosit în schimb să caut cifre exacte şi răspunsuri corecte, cine ştie exact ce e corectitudinea?

Inima îmi dictează de astăzi! M-am decis să las baltă raţiunea şi să sărut melci murdari de noroi, în ploaie; să mă joc cu picioarele în nămolul lipicios; să ciugulesc bobiţe de fructe otrăvitoare căci ştiu că orice aş face sunt indestructibilă… sau poate sunt doar nebună? Dar cine ştie ce e nebunia? Eu cred că e o simplă evadare de sub tiparul ce, personal, l-am numit „toată lumea face aşa”. Oricum, mă simt împlinită şi fericită. Sunt liberă să zbor până la soare şi apoi să mă arunc în marea plină de lipitori, să le zdrobesc cu pumnii şi să ies învingătoare din această luptă crâncenă.

M-am hotărât ca de acum să pun câte o picătură de stângăcie în orice am să fac, asta pentru a-mi dezorienta adversarii. Dar, oare, care adversari? Ah, ştiu, vulturii egocentrişti şi şoimii egoişti, nu-i suport! Nu i-am suportat niciodată, dar probabil sentimentul e reciproc.

Da! Mi-am amintit, trebuie să mă duc să fac plăcinta pentru broaştele mele de casă, zilnic le hrănesc cu plăcinta mea specială de muşte, însă ele slăbesc din ce în ce mai tare şi nu înţeleg de ce. Adică plăcinta e foarte gustoasă, pot să menţionez că uneori le prind şi câte un bondar plictisit, şi am gustat personal – Miami!

Un pahar cu zeamă de ciudăţenie, un borcan cu muşte de cel puţin o zi prinse cu o paletă unsă cu miere, un bondar (pentru un gust mai aromat) şi două pahare de pământ proaspăt, din grădină. Amesteci până se întăreşte, apoi întinzi compoziţia pe o farfurie pe care o ţii la soare timp de trei ore, căt tu alergi în jur şi cânţi cât te ţine gura.

Nu ştiu de ce ţi-am scris reţeta, dar poate o să îţi folosească, promit că o să îţi aduc un brotăcel cadou cu prima ocazie. Dar înainte să închei simt nevoia să îţi amintesc că: încă te caut, suflete!

                                                                                                          A ta ex-posesoare,

                                                                        Nebunie.