Un sărut? O îmbrăţişare puternică? Nu e de ajuns…
S-a pierdut printre fire de praf, printre mulţimea de ochi iscoditori şi printre buzele ce vor să o absoarbă zi de zi. În întuneric reuşeşte să-ţi distingă zâmbetul fermecător, dar până şi lumina lui dispare în neant. Încearcă să şi-l amintescă… dar nu e decât beznă în mintea ei. O clipă zăboveşte cu privirea în gol şi o voce îi şopteşte: „Nu e aşa dificil, voi fi mereu lângă tine!”… Oare să se încreadă în ea? Un strop de speranţă i se iveşte în suflet şi pulsu-i o ia razna, dar totuşi vrea să ştie, să nu mai spere inutil. Va reuşi să strabată prin întuneric labirintul în care s-a lăsat ademenită?
O imagine fără rost îi vine în minte: „O aripă frîntă şi rama unei poze ştrese de trecerea timpului”. Ce înseamnă? Poate ştia cândva, dar acum totul o înspăimântă, până şi de propria-i conştiinţă îi este frică.
Ţipă! Urlă! Inutil, oricum nimeni nu o aude, nimeni nu o poate ajuta. Cade; îşi juleşte genunchii de ignoranţa ce se prelinge pe pământul udat cu lacrimi zadarnice. O dor vânătăile făcute de pietrele ce au fost aruncate în ea, şi îşi doreşte să fi avut aripi, să fi putut zbura departe de această lume, în acea galaxie spre care o ghidează quasarul ce o fascinează cu strălucirea lui. Acolo sigur şi-ar fi găsit locul.
Încearcă să îşi găsească acea putere pe care toată lumea crede că o deţine, dar pur şi simplu se simte prea slăbită. Realizează că fără tine nu ar putea nicicând să fie ea însăşi, că o parte din – trânsa ar fi pentru totdeauna ştearsă. Te strigă; te caută! Şi totuşi, dacă nu te va găsi, va încerca să-şi aprindă mânia, să facă din ea o torţă şi poate ea o va ghida. Apoi din ura ce uşor, uşor sporeşte, va zidi o uşă ce o va scoate din întuneric. Şi îşi va sfărâma sentimentele, iar pulberea ce va rămâne, o va aşeza într-o sticlă ce o va arunca în mare. Poate cineva o va găsi şi va veni să o salveze. Dar până atunci, se va hrăni din amintiri şi va continua să caute ieşirea din nefericire.
Şi totuşi…este atât de dificil să rămâi puternic!
Comentarii recente