În seara dragobetelui cu toţii erau îndrăgostiţi şi nimeni nu era singur sau cu inima frântă. Nimeni în afară de o tânără frumoasă, pe nume Smaranda. O fată de o frumuseţe care ar fi făcut şi pe cel mai posomorât om să zâmbească, având gingăşie demnă de ultimul fulg de nea căzut timid pe pământ, o fată ce trăia o iubire care le dădea zeilor emoţii. Dar în această seară, zâmbetul îi pierise şi lacrimi de o greutate infinită îi inundau sufletul şi îi sclipeau uşor pe chipul angelic, aproape dumnezeiesc.
Din cealaltă cameră, mama ei, Maria, o auzise. Maria nu era cu nimic mai prejos decât fiica sa. Avea ochi mari şi migdalaţi ca de felină, cu o privire de tigroaică ce îşi urmăreşte tăcută prada. Această femeie te putea sfâşia cu dragostea ei… nu, nu faţă de omul iubit, deşi aceasta era cu mult peste ce îţi poţi tu imagina…, ci iubirea pentru fiica ei. Aşa că, auzind-o, a păşit uşor înspre camera Smarandei. Încet. Întinzându-se pe pat ca o leaoaică într-un apus de soare african, o întreabă calm:
-De ce plâng îngerii în nopţile în care se întâmplă miracole?
-De parcă nu ai şti… ? zise Samaranda, făcând referire la prietenul ei, care o părăsise cu o săptămână, un an, 10 minute în urmă… Cine mai număra?
-Ţi-am povestit vreodată de persoana pe care am iubit-o cel mai mult?
-Da… nu… cred…
-Ştii… draga mea, în seara asta imposibilul devine posibil. Era tot în februarie. Frigul ne trecea prin fiecare venă, şi o îngheţa în fuga lui infinită, şi, totuşi, sângele nostru fierbea. El a fost promisiunea unei iubiri perfecte, ca un înger ce ziua e timid şi romantic, iar noaptea devine un tigru feroce, pasional. Nimic, dar nimic, iubito, nu mi-aş fi dorit mai mult atunci decât să rămân în secunda sărutului o eternitate. A fost scurt… nu mai mult de o săptămână, eram copii, dar era real. Totul era cât se poate de real. Uneori aveam impresia că până şi gândurile ni se întâlneau, pentru o fracţiune de secundă… ceva se întâmpla, ne întâlneam, eram acolo? Dar, probabil, te plictisesc, aşa că voi înceta acum…
– Nu! Te rog, spune!
– Inima lui era răpită, nu de mine, ci de altă fată. O, Doamne, era atât de frumoasă! Avea ochii mari, albaştri, aş spune ca două safire, dar ar fi prea puţin, aş spune ca două stele, dar nici nu se comparau. Puteai privi universul prin ochii ei şi ai fi văzut totul şi mai mult încă; te putea ucide doar cu o privire. Avea părul blond, îmi amintesc şi acum cum îi cădeau şuvitele peste sâni, acoperindu-i.
Dragoste murdară şi neîmpărtăşită…
Era frumoasă şi se iubeau, dar eu nu mă puteam abţine, mă atrăgea la nivel de celule fiecare lucru care făcea parte din el şi de el, nu m-a mai iubit, dar i-am zis atunci: “Când soarele va vedea luna în noaptea primordială, gândul tău îmi va aparţine pentru că se va opri la mine”… şi el nu a înţeles, cel puţin, nu pe moment. Dar mereu îmi voi aminti noaptea aceea de Dragobete, la ora în care ziua şi noaptea se întâlnesc, o să îmi amintesc mereu cum, cu ochii înlăcrimaţi, mi-am ridicat privirea şi am văzut apusul lunii şi răsăritul soarelui pe acelaşi cer. În acel moment, telefonul m-a avertizat că am primit un mesaj, un vers din melodia noastră, de la el… reprezentativ… ”Till’ the day I die” şi a fost destul…
– Da, mama, e atât de frumos şi pur, dar ce legătură are asta cu…
– Uită-te la cer… zise Maria cu o voce gravă, puţin surprinsă.
Cerul se colorase în portocaliu, căci timpul trecuse, şi pe cer se vedea splendoarea nopţii cu lună plină şi siguranţa dimineţii cu soarele răsărind în acelaşi moment. Telefonul Mariei sună, iar ea începu să plângă; totuşi, cu nodul în gât, a răspuns murmurat:
– Alo?
– Sunt în faţă… spuse iubitul ei cu acealaşi nod firesc şi timid.
Bravo!
Cred ca imaginatia este punctul forte. Probabil ca ceva mai multa staruinta – concretizata in tematici un pic mai complexe si floricele mai putine, dar mai valoroase – te-ar transforma intr-un redactor cu mari pretentii.
Felicitari! Astept sa dovedesti ca poti si mai mult!
Succes!