Scriu…pe caietul de mate pentru că presimt că dacă aș sta să caut agenda, risc să te uit. Glumesc! Aș vrea eu să fie atât de ușor.
Primul lucru pe care l-am făcut azi a fost…cafeaua! Ieri nu am băut și uitasem deja acea aromă tare care încearcă în fiece dimineață să mă trezească la banala realitate.
Apoi m-am gândit la tine, în felul meu complet inocent de a mă gândi. Și…cam asta fac de atunci. Contemplând la aceste imagini proprii am ajuns să îmi încredințez încet, încet sufletul în agonie. Și inima. Și creierul. Toate într-o agonie incompletă ce își trage incoerent visele după ea în fundaluri muzicale ireversibile.
În acest inevitabil fond muzical te găsesc pe tine, strivit de sentimentele mele devenite absurde, nu cu mult timp în urmă.
Puțin mai încolo te găsesc tot pe tine, ceva mai retras și mai ascuns parcă de toată nebunia asta din afara sufletului meu. Domnule, e nebunie afară! O nebunie de aia profundă, amestecată cu respect inutil pentru nimicuri. Copacii își arcuiesc crengile în direcții aberante, iar oamenii abuzează de puterile lor imaginare, obligându-mă să le văd acele măști de care eu nu aș fi atât de mândră să le fiu stăpână. Totuși, ei le afișează cu o mândrie teribilă care pe mine mă sperie.
Tot afară mai sunt și fel de fel de vise de astea fără rost, care umblă singure pe străzi. În special, pe cele aglomerate ca să se poată izbi violent în oameni și să poată scăpa cu un simplu “mă scuzați”. Recunosc, merg zilnic pe astfel de străzi, anume fără să vreau.
Deci, domnule, mai bine stai ascuns aici, să nu te poată vedea visele…doar eu să te pot vedea.
Te las stăpân pe tot sufletul ăsta amărât și chinuit de vrăji incoerente, proaste.
Hm…vrăjile obișnuiau să fie specialitatea mea…
Să-mi hrănești în fiecare zi sentimentele pe care ți le port pentru că sunt în creștere, cu dulceață de cireșe amare. Să nu faci gălăgie și să nu stai noaptea până târziu ca să fii odihnit a doua zi.
Când o să se termine tot haosul ăsta o să poți să pleci, dacă o să vrei. Și dacă o să mă rogi frumos. De trei ori. Formula magică din cartea mea de vrăji.
S-a stârnit afară un vânt, de nu-mi vine să cred… Nu mai scriu. Poate se liniștește. Poate…
Domnule, tu ar trebui să fii chinuit atât de tare, până nu ar mai rămâne decât absență din inima ta și așa inexistentă…
Să vii…știi cum să faci pașii, nu?
În oglindă, domnule! În oglindă…
Punct
Comentarii recente