I-a luat ceva timp să vadă ce se petrece după geam; un vânt ușor, abia tomnatic, trecând de mai multe ori, mângâia drăgăstos frunzele leneșe ale nucului din spatele grădinii. Se auzeau câțiva pițigoi rătăciți printre ramurile fragede ale copacului. Undeva în depărtare ciorile năpădeau clădirea părăsită acum câteva zeci de ani. Vesta oftă și își îndreptă privirea înapoi în farfurie; o așteptau frunzele de vie în care ea înfășura umplutura; astăzi s-a împlinit un an de când nu mai este. Îi plăceau foarte mult sarmalele…
În aer plutea mirosul pepenelui galben pe care l-a aruncat cât colo; a mâncat prea mult și acum o durea stomacul. Era supărată pe prostia ei: toată lumea era la bălăcit la râu și ea stătea la umbra unui nuc și încerca să ignore durerea. Pe de altă parte, s-a consolat cu faptul că oricum nu știa să înoate. Un stol de rândunele se îndrepta spre sud: era o toamnă atât de caldă și atât de văratică, încât dădea impresia că va dura o eternitate. I-a căzut ceva în cap, rostogolindu-se apoi în iarbă; era o nucă ce s-a oprit lângă piciorul lui. Vesta și-a ridicat privirea și l-a văzut zâmbindu-i: fără ea, râul își pierdea tot farmecul.
Au stat un timp unul lângă altul fără să-și spună un cuvânt. El arunca nuca în aer ca să o prindă cu cealaltă mână și tot așa; ea se uita în zare la soarele ce apunea, furată de gânduri și de vise. Cerul se înroșea, umbrit uneori de câte un stol de păsări ce plecau. La un moment dat, el și-a lăsat jocul și și-a îndreptat privirea spre ea: ce este apusul pe lângă trandafirii din obrajii ei? Ce este lumina pe lângă privirea ei? Ce era dulceața pe lângă buzele ei? Simțea nuca în buzunar.
S-a auzit un lătrat în depărtare. O vecină a ieșit cu mătura ca să alunge câinele pribeag. Vesta s-a trezit din amintiri; sarmalele nu se vor face singure! Și totuși, ochii o îndreptau spre nucul înalt ce-i străjuia grădina. Avea aceeași atitudine precum avea el, aceeași senzație de siguranță alături de el, aceleași brațe mari și vânjoase ce ocrotesc de tot și noaptea îmbrățișează cu cea mai pură tandrețe. Diferența, însă, este că verdele nucului se va pierde pentru a reveni la primăvară; verdele lui s-a pierdut pentru totdeauna…
Pe hol s-au auzit voci de copii; o femeie ținea în brațe un bebeluș ce zâmbea cu zâmbetul lui; fratele acestuia râdea. În urma lor mai veneau și alții. Pe chipul Vestei s-a reliefat dragostea maternă: astăzi sunt toți împreună la o masă, așa cum era pe vremuri, așa cum era atunci când el o ruga să-i mai pună în farfurie; așa cum era atunci când nucul era firav și el l-a legat de un stâlp, ca să nu fie luat de vânt. Astăzi nucul este înalt, rotat și plin de viață. El, însă, nu a fost legat bine de nimic; l-a luat vântul…
Și totuși, Vesta era împăcată; era înconjurată de oameni pe care îi iubea. Sarmalele au ieșit delicioase, așa cum îi plăceau lui. Nucul din spatele grădinii îi păstra amintirea în scoarță. Zâmbetul lui înflorea pe buzele băiatului cu zulufi…
Vesta – în mitologia romană, zeiță protectoare a familiei
Comentarii recente