Într-o după-amiază când mă întorceam acasă, m-am oprit într-un parc şi am văzut pe o bancă doi bătrâni ce se ţineau de mână în timp ce vorbeau şi îşi priveau mândri nepoţelul de doar câţiva anişori, care alerga după o minge roşie. Am rămas impresionată de dragostea celor doi, sperând că poate atunci când voi avea vârsta lor voi ajunge şi eu să mă plimb de mână cu soţul meu contemplând la viaţa pe care am petrecut-o împreună, amintindu-ne dificultăţile peste care am trecut împreună. După ce i-am privit o vreme am decis să mă îndrept spre casă, însă, înainte să ajung în faţa scării, am văzut o bătrână singură ce abia reuşea să meargă. În acel moment m-a cuprins teama. Dacă voi ajunge şi eu o bătrână singură, fără nici un ajutor? Dacă tot ce am făcut pană acum a fost rău şi îmi va afecta viitorul? Dacă am fost egoistă?
Din acea zi, singurătatea a devenit cea mai mare teamă a mea. Începusem să nu mă mai pot gândi la altceva, să îmi pun în mod obsesiv această întrebare. Mă tot gândeam la o metodă prin care să-mi răscumpăr greşelile făcute în trecut. Au început să treacă ore, zile, luni şi îmi era din ce în ce mai greu, eram din ce în ce mai confuză, întrebându-mă pe mine însămi : „Oare sunt destul de bună?”, Ajunsesem să mă feresc de oameni , să mă întreb dacă m-am purtat frumos, nu ştiam cum să le răspund pentru ca nimeni să nu îmi vrea răul. Mă mustram singură când trebuia să socializez cu oamenii, ducând o luptă permanentă cu conştiinţa mea pentru fiecare cuvânt pe care îl rosteam.
Zilele au trecut… La un moment dat, am mers la spital pentru nişte analize. Pe hol, am văzut faţa plânsă a unui copil, ce mi se părea cunoscut. După câteva clipe mi-am dat seama că era băieţelul cu mingea roşie. Era lângă bunicii lui care plângeau. Ulterior, am aflat că părinţii lui au murit în acea zi în urma unui accident…A fost un şoc imens pentru mine. Toată mintea îmi era răvăşită. Bătrânii pe care i-am văzut, cu ceva timp în urmă, fericiţi, acum plâng şi încearcă să-i explice nepoţelului lor că tocmai a rămas fără părinţi pentru totdeauna.
Am reuşit să plec… fără să pot să-mi ascund tristeţea şi regretul profund pentru pierderea pe care au suferit-o. Am înţeles că cei doi suferă cel puţin la fel de mult precum bătrâna singură pe care am văzut-o în apropierea casei.
Toate acestea m-au determinat să-mi schimb viziunea asupra vieţii şi a oamenilor. Nu există nicio persoană care să aibă parte numai de momente frumoase, ci toată lumea are şi necazuri. Am încercat să nu mă mai gândesc la asta, căutam mereu ceva de făcut. În cele din urmă, am reuşit să depăşesc momentul.
Evenimentele se desfăşoară cu o ciclicitate care ne dezarmează. Orice final de tragedie, este urmat de începutul unei alte tragedii. Anul trecut, în luna septembrie, am început să mă tot întreb de ce oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele? Era peste puterea mea de a înţelege, nu eram capabilă să scap de această întrebare, nu o puteam scoate din mintea mea.
Când nici nu mă aşteptam, am aflat că mătuşa mea, modelul meu în viaţă, are cancer şi că, în curând, o vom pierde. Nimeni nu mai putea face nimic. Era o femeie minunată, care a încercat să facă numai fapte bune şi se înţelegea bine cu toată lumea. O altă întrebare a început să-mi zdrobească mintea :De ce trebuie oare să văd suferinţa celor din jur şi să nu pot face nimic ca să-i ajut ?
După multă suferinţă, mătuşa mea s-a stins. La scurt timp am visat-o spunându-mi că îi este bine. Am întrebat-o de ce m-a ales pe mine pentru această destăinuire. Cu o voce caldă mi-a răspuns: „Dacă un om vrea să ofere un buchet de flori unei persoane dragi, alege florile cele mai frumoase. Oamenii buni suferă, dar ajung într-un loc în care le este mai bine, în timp ce persoanele rele ajung, în cele din urmă, să-şi regrete propriile decizii.”
Mi-a fost greu să înţeles că nu chiar totul depinde de noi şi că trebuie să acceptăm orice situaţie aşa cum este. E foarte dureros să ai în minte o întrebare la care să nu găseşti răspuns. E o luptă pe care o duci singur cu tine însuţi…
Comentarii recente