Muşcăm cu disperare din fericire…

Cu toţii am avut momente grele în care, pur şi simplu, am vrut să evadăm din forfotul acestei lumi ce ne înspăimântă cu necunoscutele ei sau ne-am dorit să mergem în locul cel mai drag nouă pentru a ne simţi în siguranţă. Pentru mulţi dintre noi, acest loc e acasă, în camera proprie, sau pe o bancă din parc ori pe malul unei ape. Acolo e micul nostru paradis unde mergem deseori să medităm asupra misterelor ce ne frământă, să tânjim după clipele ce ne-au făcut să muşcăm cu disperare din fericire atunci când am simţit că am ajuns la intensitatea maximă a acestui sentiment, să reflectăm asupra problemelor de care nu mai scăpăm pentru că le amânăm deoarece ne este frică că vom eşua în încercarea de a le rezolva.

Se spune că adolescenţa este o etapă de tranziţie, fiind una dintre cele mai frumoase perioade din viaţă unui om pentru că suntem supuşi unor schimbări care ne vor defini mai târziu ca adulţi. Cei care sunt deja adulţi consideră adolescenţa frumoasă sau îi conferă o conotaţie negativă pentru că nu au trecut testele la care au fost supuşi. Eu mă aflu în această perioada, o experimentez de ceva vreme şi pot spune că am gustat din dulcile momente de fericire, însă nu pot nega existenţa clipelor neplăcute. Când eşti singur, încep să te năpustească toate gândurile pe care tu încerci prin toate mijloacele să le ascunzi, să le dai uitării…pentru că trebuie să te gândeşti la următoarea zi de şcoală. Dacă dai un test , te întrebi dacă te vei descurca. Dacă te ascultă la vreo disciplină la care tu chiar ai învăţat,e posibil ca din cauza unei emoţii să uiţi tot sau nu te poţi concentra, iar profesorul nu te crede că tu ţi-ai dat silinţa…ce mai poţi face atunci? Nu-i aşa că eşti dărâmat şi dezamăgit de propria persoană? Ştiind că eşti mult mai bine pregătit în comparaţie cu ceea ce consideră profesorul, faci încercarea disperată de a-i demonstra că se înşală şi eşuezi. A două oară parcă nu mai ai curajul de la început şi te retragi. Nimeni nu vine la tine să îţi spună să continui, nu primeşti nici o consolare, în schimb…apare un amalgam de reproşuri, cu scopul de „a te trezi la realitate”. Toate acestea te adâncesc într-o profundă deprimare . Aşa ajungem la concluzia că adolescenţa înseamnă o căruţă de sentimente pozitive sau negative, ce ne macină şi ne mănâncă sufletul.

Te gândeşti la viitor, ca la o gaură imensă şi întunecată din care nu ştii ce iese niciodată, totul este imprevizibil. Ne temem de propria viaţă, nu avem puterea să o luăm în propriile mâini şi să o modelăm după bunul plac, ne lăsăm conduşi de alţii pentru că nu vrem responsabilităţi. Sunt la vârstă la care ar trebui să mă decid ce drum să aleg. Sunt atât de multe oportunităţi… şi am senzaţia că mă pricep la toate, dar când ajung în faţa unei probleme ce trebuie rezolvată, mă simt pierdută… Încerc să mă decid asupra unui domeniu analizând toate avantajele şi dezavantajele,dar întotdeauna apare ceva nou. Duc o lupta crâncenă cu mine însămi în încercarea de a mă defini pe viitor  ca adult. Oare aşa sunt toţi adolescenţii? Indecişi şi lipsiţi de curaj, fără puterea de a se confrunta cu realitatea?

Problema ia proporţii gigantice când intervine afecţiunea faţă de părinţi. Automat apare teama de a nu-i dezamăgi, pentru că sunt fiinţele sfinte din viaţă fiecărui copil. Unii conştientizează acest aspect şi încearcă să îi răsplătească, la rândul lor, cu câte un lucru specific fiecărei vârste. De pildă, când suntem la grădiniţă le facem o felicitare şi scriem cu mânuţele noastre stângace :„TE IUBESC MAMI,TATI!”, mai târziu, luăm un FB şi cu inima plină de emoţie din pragul casei strigăm că am luat un calificativ bun la şcoală. Pe măsură ce trec anii, avem fel şi fel de idei pentru a le demonstra că suntem cei mai buni copii de pe lumea asta. Odată ajunşi la adolescenţă, mulţi dintre noi se schimbă şi îşi pierd respectul faţă de părinţi, nu se mai străduiesc să demonstreze ceva, sunt indiferenţi şi nu mai apreciază efortul depus pentru a le oferi tot le pofteşte sufletul,  susţinând că este obligaţia lor, de aceea se numesc părinţi. Ar trebui să ieşim uneori din propria persoană şi să ne punem în locul celor faţă de care am greşit. Noi cum ne-am simţi dacă drept răsplată am fi primit nepăsare şi un comportament neadecvat? Nu cred că la această întrebare voi primi un răspuns afirmativ.

Ce să mai spun când dă târcoale şi dragostea? Când treci grăbit/grăbită pe hol, iar deodată totul este în „slow motion” şi apare fata/băiatul ce îţi fură toate privirile…Bine …poate nu v-aţi văzut prima dată pe nişte holuri,dar înţelegeţi voi la ce mă refer…la momentul în care privirile voastre se intersectează şi nu ştiţi ce să faceţi, rămâneţi ca nişte statui. Începeţi să discutaţi, trecând printr-o suită de întrebări prin care vă cunoaşteţi, iar omizile din stomac care au crescut odată cu tine, încep procesul de transformare în fluturi până când prind aripi şi îţi dau stomacul peste cap cu fâlfâitul lor. Îţi imaginezi că ea/el este persoana potrivită la care ai visat încă din copilărie, că veţi petrece toată viaţa împreună şi vei avea acea casă mare şi o familie fericită,chiar dacă tu eşti un copil ce nu a trecut prin greutăţile adevărate ale vieţii, însă la vârstă noastră problemele au altă înfăţişare. Nu-i aşa? Pe măsură ce creştem, privim altfel lucrurile, problemele le ordonăm după alte principii  şi, într-un final, ne maturizăm. În plan teoretic, ar trebui să se întâmple aşa, la practică mai avem puţin de lucru…

Suntem la vârstă la care credem că ştim totul şi avem impresia că luăm cele mai bune decizii,dar nu este aşa. Ne lăsăm influenţaţi de toţi şi de toate…În acest context social, trebuie să ne găsim limita, să ştim unde să ne oprim că să nu trecem în tabăra acelora care consideră că adolescenţă nu le-a făcut prea mult bine. Acum apar cele mai mari şi periculoase tentaţii:droguri,băuturi,diferite activităţi „neortodoxe” etc. În găsirea propriei limite ajută foarte mult şi educaţia, cei şapte ani de acasă – mai exact, pentru care tot părinţilor trebuie să le aducem toate mulţumirile,dar nu numai… Degeaba avem  educaţia, dacă nu ştim să o valorificăm şi, odată cu asta, arătăm lumii ce persoane minunate au putut să ne crească şi să facă din noi nişte oameni atât de frumoşi… Părinţii mei îmi spun adesea că în viaţă toate au un scop şi toate se fac la timpul lor, să nu grăbesc ritmul firesc al desfăşurării lucrurilor pentru că nu voi mai simţi aceeaşi fericire la momentul potrivit.

Dacă ar fi după noi, ar trebui să avem o viaţă lipsită de supărări…Dar stau şi mă întreb…dacă ar lipsi acea picătură de tristeţe,cum vom mai aprecia fericirea?  Atunci va fi un moment, o stare banală, nimic special sau ieşit din comun. Noi credem că părinţii îşi doresc nişte copii roboţi care să facă totul perfect. Ne înşelăm amarnic,ei îşi doresc nişte copii normali, care mai şi greşesc, dar învaţă din propriile stângăcii, nişte copii fericiţi care să răspândească iubire oriunde s-ar duce.

Adolescenţa ne ajută să ne dăm seama cine ne este prieten cu adevărat, cine ne merită cu adevărat. Foarte mulţi sunt lăsaţi duşi de val şi uită de unde au plecat, îşi uită copilăria şi tot ce ţinea de ea. Vrem să scăpăm de monotonie şi căutăm ceva nou în permanenţă,dar nu ne mai găsim locul. Ne plictisim prea repede, nu mai avem răbdare. Puţine persoane, din ce am observat, trec cu bine peste această perioada şi prietenia lor încă rezistă datorită unor rădăcini dezvoltate bine. Prietenia nu se va rupe niciodată, dacă spiritul se dezvoltă frumos şi nu se schimbă din cauza mediului în care vieţuieşte temporar. Şi aici apare dezamăgirea,dar, de această dată,  nu suntem dezamăgiţi de noi, ci de persoanele pe care le credeam cei mai buni prieteni. Unii din ei pleacă şi uită sau nu mai vor să se întoarcă la acei prieteni care le-au fost loiali şi i-au sprijinit când au trecut prin momente grele.

Adolescenţa o putem transforma într-o perioadă frumoasă, de care să ne amintim cu drag când vom fi adulţi. Trebuie să trecem prin toate etapele, să simţim fericirea şi tristeţea pe propria piele, să învăţăm din propriile greşeli şi să ne găsim propriul model pe care vrem să-l urmăm, pentru ca mai târziu să fim mândri de ce am putut realiza cu o gândire optimistă şi frumoasă, ambiţie şi curaj. E necesar să simţim fiecare fior pe şira spinării, provocat de momentele dulci de care poate nu vom mai avea parte niciodată. Ar trebui poate să ne străduim mai mult şi să nu mai fim delăsători, să ţinem persoanele pe care pretindem că le iubim atât de mult lângă noi, să nu le lăsăm să plece.

În final, doresc să dau un sfat tuturor adolescenţilor: „Dezvoltaţi-vă frumos şi în armonie!”. Dacă noi ne schimbăm în bine,şi lumea din jurul nostru va fi mai bună…