Articol scris de Claudiu Mihalache, Elena Tanasă, Marta Filimon, Răzvan Litianu, Sebastian Neagu şi Daniel Ungureanu
Vineri – 19 august
Vinerea a început la fel. După o noapte în care am petrecut şi am dansat până în momentul în care nu am adormit, uşor, uşor, am început să ne trezim. Doamna profesoară, a venit să vadă dacă suntem gata pentru expediţia ce va urma. După masa de dimineaţă, care a fost bună, ce-i drept, ne-am pus pacheţele cu mâncarea de după-amiază şi am pornit spre telecabină. Iniţial trebuia să urcăm pe jos, dar având în vedere că majoritatea au votat contra, am hotărât să luăm totuşi telecabina. Rândul din faţă noastră nu era chiar aşa de mare. Ne-a trebuit numai jumătate de oră de aşteptare pentru a ne lua bilete şi doamna profesoară, cu un spirit de negociator înnăscut, a reuşit sa economisească o sumă considerabilă de bani.
În sfârşit reuşim să ne îmbarcăm şi cu uşoare emoţii plecăm spre Sfinx. Vremea era numai bună de urcat, numai că soarele ne juca farse. Se întâmpla să fie când mai cald când mai frig şi adierea de pe munte ne-a pus capac. Acum, când mă gândesc, sunt conştient că am făcut o mare greşeală şi anume m-am încăpăţânat şi am luat-o înainte. Am mers pe principiul că dacă rămân în urmă şi merg în ritmul altora voi obosi, ceea ce nu a fost prea corect.
Priveliştea de acolo nu poate fi descrisă şi nici comparată. Era pur şi simplu uimitor ce puteam vedea de acolo de sus. După ce am terminat cu pozele am hotărât să mergem spre Crucea Eroilor Neamului de pe Caraiman.
Se spune că bronzul de munte durează cel mai mult şi va pot spune că..aşa a şi fost! Absolut toată lumea avea roşu în obraz şi auzeai des: „Vai! Ce roşu eşti!” „Ba nu! Tu eşti mai roşu!”. Şi aşa ne-am contrazis până ce am ajuns; alții au pățit-o și mai rău: la coborâre am constatat câteva personaje cu fețele mai roșii decât ale indienilor.
Crucea era uimitoare. De jos, de unde eram cazaţi, părea aşa de mică, însă în realitate e altceva. După ace mi-am primit mustrările de rigoare, ne-am întins toţi, am scos pacheţele, şi înfometaţi de la atâta mers, am început fiecare să mâncăm. Nu vă pot spune ce gust bun avea acea bucată de pui pe care în mod normal nu mă tentează să o mănânc. Cred ca aerul de pe munte e de vină…
Am terminat de mâncat, ne-am oprit pentru o poză de grup şi iarăşi am pornit înapoi spre telecabină. Până şi acum îmi amintesc starea de moleşeală care mă cuprinsese atunci. Stăteam şi mă gândeam ce aş fi făcut dacă aş fi urcat pe jos. Probabil ca nu aş fi rezistat.
Dar totul s-a terminat cu bine. Am ajuns la cabană întregi. Şi seara a început o noua distracţie, așa cum prevestise tricolul lui Vlăduț pe care scria maaare: BEER+FRIENDS = FRIDAY NIGHT. Noi ne-am mulțumit cu prietenii… pentru că timp de o săptămână asta am fost cu toții.
Sâmbătă – 20 august
Sâmbătă a fost ziua în care oboseala şi-a spus cuvântul. Am vizitat totuși casa memoriala Camil Petrescu, iar seara ne-am recules forțele pentru focul de tabără. După o oră si jumătate ne-am întors la vilă şi am aflat că trebuie să adunăm lemne pentru focul de tabără şi că vom participa la un concurs de dans organizat de doamnă profesoară. La ora opt am aprins focul de tabără. Toţi eram bucuroși dar şi triști deoarece aceasta urma să fie ultima seară în care mai stăteam împreună la Buşteni. Câteva minute mai târziu a început concursul de dans. După ce am dansat, distrându-ne, pe şase melodii, am aflat câștigătorii. Aceștia au fost Vlăduţ şi Iulia, care și-au meritat din plin titlul. După câteva poze ne-am retras în cameră, unde am încins un joc de cărţi, ca în ultima seară…
Duminică – 21 august
După nopţi albe şi drumuri lungi de munte a venit şi ziua plecării. Ştiam că va veni în cele din urmă, însă nici chiar aşa de devreme. Mi se părea că a trecut prea repede şi eu nu am reuşit să fac nimic din ce îmi propusesem…
Dimineaţa de duminică a fost una obişnuită. După masă de dimineaţă am început să facem curăţenie în cameră şi în cele din urmă ne-am făcut şi bagajele. Urma să plecăm cu trenul din Buşteni spre Braşov, iar acolo trebuia să aşteptăm patru ore sosirea trenului ce urmă să ne ducă spre Iaşi. Timpul a trecut repede, ne-am luat„La revedere!” de la gazdă şi am pornit uşor spre gară. Nu aveam mult de mers, dar nopţile nedormite şi aerul de munte au făcut ca bagajul să pară mult mai greu ca la început.
În sfârşit urcăm în tren şi după o călătorie nu prea lungă ajungem şi la Braşov. M-am străduit să ascult de data asta ca să nu mai fiu mustrat dar din ghinion am reuşit să o comit din nou. Ni s-a spus să rămânem cu grupul şi m-am gândit că dacă merg aproape să-mi iau ceva de mâncare nu va fi mare lucru. Exact în momentul acela, când să mă întorc, mi-am găsit bagajele sprijinite de peron şi nimeni nu mai era prin preajmă. Ăsta da ghinion!
După patru ore de aşteptat, trenul spre Iaşi a sosit în gară. Era târziu, toţi eram obosiţi, dar nu suficient de mult încât să nu observăm cât de vechi şi de murdar era vagonul în care ne-am aflat. Ne-am găsit locurile în compartiment şi m-a cuprins un somn atât de adânc, încât timp de câteva ore nu am mai ştiut nimic.
M-am trezit oarecum speriat şi am fost surprins de faptul că domnul controlor încă insistă să verifice biletele, asta după ce a mai făcut-o de încă două ori. Timpul a trecut şi într-un final am intrat în judeţul Vaslui. Oricât aş nega, este un judeţ destul de sărăcăcios, dar acolo m-am născut şi nu pot da vină pe nimeni pentru asta. Eu am ratat o parte din drum pentru că am coborât mai înainte însă m-am bucurat nespus să îl văd pe tatăl meu care mă aştepta în gară.
Tabăra aceasta a fost de neuitat! Cu bune şi cu rele toţi ne-am distrat şi nu cred că este cineva care să regrete că a fost. Îmi amintesc jeleurile lui Sebi, care s-au evaporat in câteva zile; glumele Manuelei și râsul ei molipsitor; Castelul Groazei de lângă castelul Bran, care s-a dovedit a fi mai mult o peștera de scurgere a banilor, cei care au plătit fiind triști după că au dat 15 lei pentru … nimic; Kurtoșul din Bușteni, scump, dar atât de bun pentru că… e din Bușteni; nu cred că vom uita vreodată gustul ciocolatei „Africana” cu alune, semi-topită, pe undeva pe la jumătatea drumului spre cetatea Râșnov; Vila „Chetrișica”, „hai să prizăm mărunt”, „PLANKING!” și în sfârșit, eternul „amendă 3 milioane” (celebra sintagmă alui nea’ Duțu)… Aştept să văd cum va fi şi următoarea tabără și… sper că data viitoare nu voi mai crea probleme.
Comentarii recente