Actori: Nicholas Cage, Meg Ryan
City of Angels este un film science fiction romantic, produs în 1998, având în centrul acţiunii două personaje care te captivează imediat – Seth, un înger uitat peste Los Angeles, şi Maggie Rice, o femeie frumoasă, medic chirurg. Seth are ca principală responsabilitate aceea de a apărea în viaţa celor care sunt aproape de moarte şi de a fi ghidul lor de la o viaţă la alta. Ca parte a acestei sarcini, Seth şi unul dintre colegii lui îngeri, Casiel, trebuie să întrebe oamenii ce le-a plăcut ce-l mai mult în viaţa lor. Maggie nu reuşeşte să salveze inima unui pacient de la moarte, acuzându-se singură de crimă. Seth este mereu în preajma ei, fără să îşi lase simţită prezenţa. Maggie devine interesată de Seth, imediat ce îl vede. În curând, află că omul la care ţine nu este muritor, iar dragostea lor este practic imposibilă. Seth trebuie să alegă între infinitul ceresc, datoriile pământeşti şi dragoste. Îngerii sunt printre ei şi, atunci când simt o prezenţă invizibilă, ei sunt cu ochii pe cei doi. Seth decide să devină om prin actul simbolic de a cădea de pe o clădire înaltă, şi începe să experimenteze toate sentimentele umane şi senzaţiile pe care nu a fost niciodată în stare să le înţeleagă.
City of Angels este o poveste interesantă, cu imagini superbe. Dincolo de ele însă, în acest film există câteva mesaje despre Dumnezeu şi despre îngeri, despre noi înşine. Şi cel mai puternic dintre ele este acela că noi toţi trebuie să apreciem mai mult ceea ce avem aici, pe pământ, începând cu simţurile noastre.
Mi-ar plăcea ca ceea ce am văzut în acest film să se petreacă uneori şi în realitate, să fim receptivi la energia care ne înconjoară, la prezenţele angelice de care nu suntem aproape niciodată conştienţi. Apropierea dintre cele două personaje principale te face să-ţi doreşti să intri în legătură cu propriul înger păzitor, cu o energie superioară pozitivă, care te protejează şi care ai vrea parcă să-ţi guverneze toată viaţa. Dacă noi am fi îngeri măcar o dată în viaţă, am putea, probabil, să ne dăm seama ce minunată este viaţa noastră. Un înger nu simte nimic din ceea ce simţim noi şi nici nu înţelege ceea ce facem şi scopul de a ne bucura de tot ce ne înconjoară. Seth a fost copleşit de bucurie în momentul în care a intrat în ocean, în momentul în care a simţit durerea şi foamea, atunci când a făcut un duş cald – lucruri pe care noi, oamenii, le considerăm banale.
Într-o altă ordine de idei, probabil că şi Maggie ar fi trecut în lumea îngerilor din dorinţa de a-l cunoaşte mai bine şi de a intra într-o lume nouă, dacă ar fi putut. S-ar părea că în film este o singură cale, aceea de a veni din lumea îngerilor în cea a oamenilor, dar nu şi invers. Întânlirea îngerilor la răsăritul soarelui, pe malul mării, scenă extraordinară, are o semnificaţie dublă pentru Seth: într-un fel priveşte lucrurile când este înger şi altfel atunci când se aruncă în valuri şi este conştient de faptul că a renunţat la lumea lui.
Finalul poveştii este trist… Însă, după ce revii la realitate din lumea fantastică a filmului, realizezi că oamenii nu sunt niciodată singuri… Şi acesta e un sentiment minunat…
Ok. deci să-ţi explic cum stă treaba: filmul astă e un remake kitsch după un clasic al cinematografiei – se numeşte Der Himmel uber Berlin (Wim Wenders, 1987). Am văzut că te-au impresionat imaginile şi alte de-astea… Ia şi vezi întâi filmul nemţesc pe care ţi l-am recomandat şi ar fi tare să faci o paralelă între cele două filme. Sunt curios să văd ce părere o să ai despre City of Angels, ulterior. Succes în continuare şi nu uita – video ergo sum!