Joc, de acum secund(ar)…

Pentru a evita să fiu umilit, nu voi menţiona locul ce mi-a dăruit aceste gânduri, de altfel insignifiant; oamenii citesc cuvântul, dar rareori privesc dincolo de el…

Intenţia titlului, dacă nu evidentă, va fi prezentă în articol printre rânduri, sau asta se deduce? Aşa cum se deduce că un copil îşi trăieşte copilăria jucandu-se… Psihologii vorbesc despre oameni ca fiind în continuă schimbare şi mai ales că femeile suferă un proces de masculinizare, în timp ce bărbaţii suferă un proces de feminizare. Silogismul este valid şi premisele evidente, s-a pierdut noţiunea de bărbat spartan şi idealul masculin nu mai prezintă un punct de plecare pentru educaţia tinerilor noştri (şi nu numai ai noştri), iar femeile, în imposibilitate de reacţie sau din nevoia de adaptare, încep să preia atribuţiile bărbaţilor. Eu nu voi vorbi despre femei şi bărbaţi, pentru că ei, se presupune, au raţiune şi responsabilitate asupra faptelor lor, ci despre copii.

Recunosc, nu am facut studii sociale şi nici statistici, deci vorbesc din proprie experienţă, din ce-am văzut eu în viaţa mea de fluture. Mi se pare mie sau copiii se joacă din ce în ce mai rar? Mă refer la jocul aşa cum era el înainte de apariţia PC-ului, la jocul care presupunea efort fizic, dexteritate, agilitate, isteţime, mă refer la un joc constructiv, pentru copil, dar şi pentru dezvoltarea sa. Nu atac jocurile pe PC, deşi prezintă marele defect de predispoziţie spre sedentarism, care vorbeşte de la sine, ci atac educaţia pe care o primesc sau nu aceşti copii, lipiţi de un PC. Unii nu-şi permit calculator, unii visează la aşa ceva, iar alţii trăiesc drame, pentru că traiul unei familii normale, în România secolului al XXI-lea, este, adesea, o dramă. Având în vedere vremurile care au fost, părinţii nu pot fi învinuiţi, nici ei nu s-au confruntat cu aşa ceva niciodată, cu bănci la care creditele se înapoiază triplu, cu şoferi care îşi fac permisul la imprimantă sau îl comandă prin poştă, cu taxele şi preţurile care ne invadează vieţile, cu instituţiile care-şi fac treaba ele ştiu cum, cu şcoala care pierde pedagogi, nu profesori.

Toate aceste probleme afectează familia şi, inevitabil, copilul, acesta din urmă ajungând să trăiască o dramă inconştientă. Nu mai are timp de joacă sau nu i se mai permite atât de mult, ori ajunge nici să nu cunoască bucuria jocului cu alţi copii, pentru că trebuie să îşi ajute familia. Iar dacă îşi permite să aibă timp pentru joacă, stă în casă la PC. Indiferent de cauză, jocul tinde să devină ceva secund(ar) în preferinţele unui copil.

Nu aştept vreun răspuns, dar câţi din ei preferă să faca un sport în detrimentul unui joc pe calculator, ca hobby? Din hobby se naşte şi joaca, dar şi pasiunea pentru un lucru (pozitivă sau negativă), obişnuinţa sau, mai grav, obsesia. Eu sunt un astfel de copil, ma încadrez perfect în generaţia mea. Nu am avut un PC de mic, dar din momentul în care l-am avut, datorită faptului că nu mi s-a pus piciorul în prag, am devenit pasionat de jocurile pe PC. Cine nu devine, de fapt? Sunt simple, sunt uşoare, sunt interactive, sunt dezvoltate sau complicate. Mulţi dintre adulţi au chiar obsesii legate de jocuri, aşa încât unui copil care nu are prea mult discernământ ce poţi să îi ceri?

Jocurile pe PC sunt făcute să atragă, iar minţile copiilor ar trebui educate pentru a nu le cădea pradă. Nu îndemn pe nimeni să îşi arunce calculatorul pe geam, dar ar trebui să conştientizăm cu toţii că, de la 5-6 ani, evoluţia copilului poate fi puternic influenţată de aceste jocuri. Psihologii chiar au descoperit simptome posibile (introvertire, dificultăţi în exprimare etc) declanşate de obsesia jocurilor pe calculator.

Nu toţi au norocul să fie îndreptaţi pe drumul cel bun, dar toţi au puterea de a pune punct atunci când este nevoie. Este nevoie doar de un grăunte de voinţă. Eu am făcut-o foarte târziu, o mare perioadă din copilăria mea am fost un prizonier al tastaturii, dar am realizat la un anumit punct, fără să vreau, când am ieşit cu prietenii la joacă, după ce trecuseră ani buni de când preferam fotbalul pe PC decât pe teren, că nu mai ştiam să mă joc. Atunci nu am înţeles exact ce se întâmplă, dar cu timpul am început să ies tot mai des afară. Ieşeam ca să îmi amintesc un lucru important… Cum să mă joc!

De ce să ne jucăm? Pentru că jocul formează caracterul, dezvoltă abilităţile de lucru în echipă, pentru că te relaxează un joc în aer liber după ore de muncă, pentru că dacă uităm să ne jucăm, copilul din noi moare, încetul cu încetul.