Dragă Suflet!?…
Nu-mi eşti „dragă” şi nici „drag”, dar mărturisesc că mi-a fost dor de tine. Fără ezitare, îţi spun că din sinapse am ajuns să am circuite, din fapte – instrucţiuni şi din dorinţe – fişiere de ieşire cu DA sau NU, căci totul şi-a pierdut nuanţa. În acest loc în care am ajuns acum, nu există nuanţe. Există rezultate, nu potenţial, există alb, nu gri şi există supunere, nu libertate. Nu, nu sunt la închisoare, ci sunt în etapa aceea a vieţii în care, în anumite circumstanţe, eşti forţat să faci ceva ce nu-ţi place – perioade din viaţa ta când depinzi de propria ta supunere, când ştii şi simţi că poţi mai mult…
Lanţurile din jurul încheieturilor se înroşesc, voinţa le scârţâie, gratiile nu mai ţin. Durerea fizică se simte, oricât de mult te-ai strădui. Voinţa însă nu mi-o poate îngrădi nimeni, mintea nu renunţă la luptă şi, de vor fi momente în care voi fi doborât, lumea se va întoarce şi vom lupta până în adâncurile fiinţei.
Uneori îmi ies din trup şi mă privesc… Nici un strop de mine însumi… Unde ai plecat, unde ai fugit? Eu nu eram aşa, eu priveam dimineaţa soarele-n ochi, eu simţeam o îmbrăţişare atunci când se pregătea să fugă, eu stăteam în iarbă şi-i vorbeam, în fiecare unghi îl priveam şi braţele nu sângerau… ele mângâiau. Adânc, în mine, te simt, eşti în gropi abisale, conservându-te de zilele amare. Singur m-ai lăsat, să simt amarul fructelor pe care cândva le-am semănat. Chiar şi coapte, gustul lor e tot amărui, sunt greu de mestecat şi greu de digerat, sunt astfel doar pentru a mă opri din mâncat. Dulcele nu mai e la fel de dulce, fără amar, iar cei care nu simt amarul, nu ştiu ce e dulcele – spunea cineva mai inteligent decât mine; eu mă întreb dacă după atâta amar, mai poţi simţi ceva dulce…
Te aştept să stăm din nou pe prispa timpului şi să ne imaginăm că pictăm viaţa cu un fir de iarbă, adormind veşnic în concluzia inconştientului meu controlat de viitor.
P.S.: Să-mi spui ce mai înseamnă dorinţa…
Să-mi spui cum e izvorul dimineţii…
Spune-mi cum e printre fiinţe…
Învaţă-mă cum să îmi simt conştiinţa…
Cu durere,
Al tău Trup
Nu ştiu eu să apreciez aşa ceva… :-??
E plăcut să citeşti epistola, aproape o contemplezi ca pe un tablou… Dar e greu s-o reciteşti şi e dureros s-o re-recitesti… De ce? Ce trezeşte?
Pentru unii oameni, durerea e alinarea de la sfârşitul zilei, mângâierea mult tânjită.
Oximoron!
E util să devii înţelept prin durere.
În viaţă cel mai important este să ştii să invingi, să ştii să te ridici chiar dacă alţii te ştiu la pământ. Cu toate că mulţi ştiu asta, puţin reuşesc să şi facă asta.
Îmi plac mult articolele tale şi mult succesc mai departe…
Mulţumesc, Alexandra. Deşi nu voi mai fi în liceu… poate voi mai colabora la revistă, pentru mai multe detalii despre scris, vlad.melnic@yahoo.com