Avatarurile feminităţii

Ea avea să fie frumoasă în toată paloarea ei aurie,  avea să fie mândră, îngânând cântece de iubire vârfurilor de pomi, zâmbind matern bălţilor, şoptind idealuri poeţilor, gâdilind stelele, suflând vise frenetice bărbaţilor, mângâind cu râsul său cântat unda înecăcioasă a cerului,  dar avea să rămână tot mereu singură, tot mereu perfectă, purtând pe braţe o bucată de suflet învechită de ani  avea să pară tot mereu tăcută şi docilă, veghind armonia ghimpată a lumii în care se cufunda cu toată volnicia,

a lumii care dormea adânc alimentând burta lacomă a stăpânului timp,

a lumii care niciodată nu avea să fie minunată,

a lumii care nu îşi întorcea faţa spre cea mai frumoasă dintre clipe

şi Ea, femeia, avea să rămână tot mereu singură, tot mereu tăcută şi docilă, tot mereu cu coapsele sculptate în lut,
dar cu sufletul însuşi o explozie de dăruire.

trezit din somnul lui, Copilul ieşi să cutreiere lumea şi zări scheletonul întunecat al pomilor, luciul straniu al bălţilor, siluetele odioase ale florilor de câmp, fruntea proscrisă a poeţilor şi apoi o văzu pe Ea, cea mai frumoasă. 
o dorinţă crescu din embrionul dragostei pentru frumos şi rătăci înfrigurată prin toate cotloanele fiinţei, lăsând o dâră imensă de frenezie, care imediat se imprimă în ţesuturi, pătrunse în piele, urechi, nări, buze, săpă adânc în carne, ca mai apoi să se piardă direct în substanţa fundamentală a vieţii.

avea să întindă mâna, crezând cu sufletul lui de copil că toate pot fi ale lui, că până şi Ea, cea mai frumoasă, îşi va pleca ochii spre dorinţa lui şi închise ochii pentru a simţi, pentru a dărui,  dar Ea, cea mai frumoasă, cu visele atrofiate, nu avea ochi şi nu avea suflet şi nu a putut decât  să-l mângâie rece pe obrazu-i îngheţat de lacrimi.

Copilul a simţit şi i-a mulţumit sfânt, întorcându-şi faţa spre sânul mamei, 
iar Ea s-a pierdut atunci şi a transformat lutul în milioane de sclipiri de aur.