Plecare

Se întrevede un nou drum…

Şi totuşi nu-l poţi uita pe cel vechi, nu-l poţi rupe din caiet ca pe o ciornă pentru rezolvarea unui exerciţiu. E mai mult decât o ciornă, dar trebuie rupt – nu-l rupi, ramâne agăţat în tine, ca o creangă ruptă din trunchiul unui copac, ca un umăr dizlocat, ca o roată descentrată, ca una dintre acele femei care nu sunt facute să ramână o amintire ciudată.

Mă aşez la marginea despicării, am două posibilităţi şi nu ştiu niciuna unde duce, diferenţa e că, vizibil, într-o parte am o pădure, iar în cealaltă un pustiu arid, plin de crăpături şi canioane. După pustiu pot fi oaze… după pădure pot fi pustiuri… cert e că înapoi nu mă pot întoarce, nimeni nu se poate; deşi nu văd nici un trecător pe aici, toţi îmi spun că au trecut şi ei, sfătuindu-mă pe unde s-o iau. Sfaturile sunt de două tipuri, cele care sunt de acord cu mine şi cele care nu. Numai proştii sunt originali în a nu da sfaturi, dar oare cine-ţi poate da sentinţa obiectivă când te simţi înfumurat de atâta subiectivitate şi nu reuşesti să vezi raţiune dincolo de nebunie, logică dincolo de sofisme, zâmbetul realităţii dincolo de nihilism, sâmânţă de just în pământ furat, sâmbure de dorinţă în fruct de neputinţă.

Îmi las raniţa la umbră şi mă întorc în soare, văd apa şi mi-e sete… dar văd şi pustiu şi sunt sufocat. Sau poate sunt doar halucinaţii şi nicăieri nu-i nimic, pădurea din zare e de fapt o tufă mare şi pustiul întins, nisipul de la mare… De-ar fi pământul la fel de schimbător ca omul sau la fel de înşelător, eu aş fi orb încă de la primele cuvinte ale conştiinţei scrise pe această minge de mâl şi viaţă, în care eşti aruncat cu ignoranţă, în care ţi se pretinde ceea ce trebuie, când tu nu ştii nici măcar limita de persiflare.

De-ar fi just tot ce cred eu că e just, automat tot ce voi face devine, invariabil, injust, pentru oricine în afară de mine. De-ar fi corect tot ce cred eu că e corect, totul devine incestuos, dacă moralul e părinte şi omul – copil.

Pădurea duce spre izvoare, pustiul spre solitar, mie îmi este sete şi silă, iar în raniţă mi-a încăput doar milă. Pendulează privirea între cele două drumuri, gândurile se scurg cu greutate asemenea sudorii, numeric şi matematic, aurii, ele fiind cu grijă şi responsabilitate sedimentate. Iar în acest moment, simt că evoluţia geologică a formelor de relief e cu un pas înaintea mea, la o altă alegere de drumuri.