Dostoievski şi Crimă şi pedeapsă

Etalon al romanului dostoievskian, Crimă şi Pedeapsă aproape că nu are nevoie de vreo recomandare specială din partea criticului, e un roman care se recomandă singur drept o capodoperă a literaturii ruse şi universale, receptată ca atare pretutindeni.

Crimă şi pedeapsă este primul roman social-filozofic al lui Dostoievski care tratează cu o foarte mare seriozitate psihologia crimei. Punctul de plecare al filozofiei lui Dostoievski este adversitatea faţă de burghezie şi sistemul capitalist. Subiectul poate fi expus foarte scurt şi este unul pe care îl inţelege toată lumea: un fost student venit la Petersburg omoară două bătrâne, dar motivul nu-l ştie nimeni şi tocmai acest lucru dă suspans operei.

„N-am ucis ca să o ajut pe mama, astea-s vorbe! N-am ucis ca, obţinând mijloace şi putere, să ajung binefăcătorul omenirii! Nu pentru asta! Am ucis şi atâta tot; am ucis pentru mine şi în clipa aceea desigur, nu mă gândeam deloc dacă am să ajung binefacatorul omenirii sau am să fiu toata viaţa un parazit social!… N-a fost banul motivul principal că am ucis. Sonia, altceva m-a îndemnat […] atunci voiam să ştiu dacă sunt şi eu un păduche ca ceilalţi sau sunt un om în toata puterea cuvântului. Dacă voi putea să trec peste unele piedici? Dacă voi cuteza să mă aplec si să ridic de jos puterea ? Daca sunt o faptura tremuratoare sau am dreptul…”. Piedica peste care se simte obligat să treacă protagonistul romanului dostoievskian este viaţa aproapelui, fie el tată, prieten sau un necunoscut: înlaturând, aparent motivat sau gratuit, pe aceste fiinţe îşi asumă prerogativele judecătorului suprem, se substituie – în viziunea dostoievskiană – lui Dumnezeu.

Un alt element care stârneste suspansul este găsirea faptaşului care la început nu se apropie de Raskolnikov şi parcă, cu cât înaintăm în operă se departează, numai că deodată totul ia o întorsatura foarte gravă, aflându-se vinovatul. Un element care mi-a placut în mod special în construcţia cărţii este acela că pe parcus parcă toata lumea ştie că Raskolnikov a omorât, dar nimeni nu-i vroia sa-i spună– dorinta oarbă a mulţimii ca vinovatul să cedeze şi să marturisească.

Raskolnikov : „Dacă e aşa, de ce-ai mai venit? întreba Raskolnikov iritat. Repet întrebarea pe care ţi-am pus-o: dacă mă crezi vinovat de ce nu mă arestezi?”

Porfiri (poliţistul) :  „Ce întrebare! Am să-ţi răspund punct cu punct: mai întai arestarea dumitale nu mi-ar sluji la nimic […].”

Descrierile dostoievskiene sunt un element extraordinar al romanului, realismul autorului ajungând în multe pasaje la un naturalism aproape înfricoşător: „Îşi pierdu din nou cunostiinţa, dar acest ultim leşin nu ţinu mult. Capul ei, cu obrazul galben, supt, căzu pe spate, gura i se căsca, picioarele i se intinseră spasmodic. Trase adânc, de două ori, aer în piept şi îşi dădu duhul.”

Revenind la personajul principal, putem afirma că el a devenit arhetipul intelectualului înzestrat, protestatar ispitit de teoria supraomului, dar înstrăinat, în sensul modern al cuvântului, dar mai ales al omului care, săvârşind o crimă, îşi asuma, până la urmă şi pedeapsă – ispăşire.

„Romanul – de o expresie artistică magistrală, captivantă prin suspansul acţiunii, ca şi prin mixajul de real, fantastic şi excepţional– prezintă starea (condiţia) tragică a lumii, prin care se întrezăreşte totuşi lumina, poate chiar lumina vechiului vis de aur al omenirii. Mai putem crede, azi, măcar atât cât a crezut şi Dostoievski.” (Albert Kovacs)