Modernitatea – hău al deziluziilor

Potrivit unei concepţii larg împărtăşite, modernitatea îşi are rădăcinile în reacţia faţă de secularizarea divinului, şi, la fel ca şi aceasta, individul se naşte în Europa în confuzie, fiind un produs apărut între Renaştere şi Revoluţie, un produs al unei duble eliberări: de tradiţie şi de autoritate. Individul o contestă pe prima în numele libertăţii, iar pe a doua o respinge în numele egalităţii condiţiilor democraţiei. Aceasta este congruentă cu definiţia iluminismului ca ieşire a omului „din starea de minorat în care el se menţine din propria lui vină” (Kant), o instalare a totalitarismului asupra propriei sale autonomii, manifestată în pornirea de a gândi prin sine însuşi. Cu toată această libertate obţinută şi guvernată prin mecanismul raţiunii, promovat de Epoca Luminilor, Omul devine problematic – o sumă de speranţe, care tind spre iluzie, dar şi o sumă de temeri, căci, câştigând libertatea, el şi-a pierdut securitatea. Omul arhaic a fost constituit ca parte a unui întreg, ca o verigă a unui lanţ, ce se întindea de la ţăran, până la monarh, constituind o reţea de apartenenţă a solidarităţilor arhaice (clan, sat, familie, regiune, imperiu).

Fotografiind panorama sociologică actuală, Omul modern a intrat într-o eră a frământărilor şi a veşnicilor nemulţumiri, pendulează între angoasă şi bucurie, între satisfacţia vieţii profesionale, a progresului şi între regretul vieţii familiale. Individualismul, redus la ideea de intimitate şi nu de interioritate, care pare o parte ruptă din solitarism, este caracteristica principală  a Omului situat pe două flancuri: rebelul care se ridică împotriva ordinii prestabilite şi inculpatul care trăieşte la cheremul judecătorilor săi. Aşadar, direct proporţional cu progresul materialului este înregistrat regresul interiorităţii individului, redus la stadiul de maşină. Omul este poziţionat la răscruce de drumuri: mereu se află în faţa puterii decizionale, care, trecută prin filtrul personal, se presupune a-i aparține. Este o iluzie a libertăţii, căci o idee lansată de Rousseau dovedeşte că „adevăratul nostru eu nu este în întregime în noi”, întrucât, nu ajungi „să te bucuri cu adevărat de tine fără concursul celuilalt”, forul interior este obiectivat şi închis într-o imagine care ajunge în cele din urmă să reflecte personalitatea. Constrâns să-şi dovedească veridicitatea, individul trăieşte infernul de a se conforma pe sine la aşteptările generalului promovat de societate, care sechestrează eul şi-l mutilează cu acordul acestuia, obligându-l să încapă într-un pat al lui Procust. Individul devine astfel un produs al societăţii, un făcut, configurat după un tipar prestabilit, care prin mijloace sociale se ocupă ca individul să rămână în sferele acestui tipar (valorile promovate, mass-media, curentele etc.) . Adună informaţii dezordonat şi le depozitează pe termen scurt în zonele mentalului, fără a avea timp să proceseze. Nevoia de acumulare se naşte din promovarea ideii de cantitate a unei societăţi de consum. Seducţia kitsch-ului pune stăpânire pe motorul vieţii sociale, infiltrându-se până şi în nevoile individului de a părea veridic şi original în viziunea alterităţii. Libertatea se conformează unei relativităţi şi este limitată. Omul este constrâns să aducă probe, să cersească aprobarea contemporanilor, să-i convingă, să-i emoţioneze, să-şi încredinţeze soarta în mâinile lor. Or, în altă ordine de idei, acesta este echivalentă cu anularea eului interior. Astfel se obţine imaginea Omului modern care mereu trebuie să se regăsească, să se reunifice, să recupereze fragmente ale fiinţei sale. În viata Omului modern timpul liber lipseşte cu desăvârşire, încearcă o compensaţie a deziluziei cu afundarea în muncă, robotizarea programată de o gândire mecanizată, stereotipă, care se reduce la scopuri atinse fără a ţine cont de mijloace.

Aşadar, civilizaţia nu se suprapune neapărat cu ideea de moralitate, întrucât civilizaţia presupune asumarea unor norme de conduită elementare, pe tiparul cărora ne construim o mască, purtată ori de câte ori suntem expuşi unei situaţii sociale. Contradicţia de faţă demonstrează că societatea actuală este depărtată de acel ideal uman pe care, în mod teoretic, încearcă să-l implementeze prin toate eforturile de a optimiza timpul şi de îmbunătăţi calitatea vieţii, prin progresul tehnologic.