Căutare… (filă de jurnal)

Poate că într-o zi vei afla cine sunt. Mă vei regăsi în clinchetul clopoțelului de Crăciun… în sursurul râului primăvara… în ultimul fulg de nea… în stropul de lumina dimineața… în asfaltul înfierbântat al orașului… în vântul blajin… în plăpândul fir de iarba din aprilie… în freamătul frunzelor unei seri de vară… în tine…

Nu te-ai gândit niciodată că te caut? Te caut în fiecare zi. Într-o mulțime de oameni caut imaginea ta. Trăsăturile tale, glasul, zâmbetul, gestul, ființa ta! Caut existența ta în acest murmur de voci, neant de mișcări, de figuri… te caut, dar în zadar! De prea multe ori te confund: când apari în depărtare, tresar. Încep să mă înec în sângele ce-mi năvălește prin tot trupul. Presimt însă acel gust amar al dezamăgirii. Când te apropii, înțeleg că nu ești tu.Te-am confundat. Iarăși…

Poate că nu înțelegi . Poate nu vezi. Poate motivul este că nu știi. Sau poate că înțelegi și vezi, și știi, dar te prefaci că habar n-ai. Poate…

…Poate într-o zi te voi găsi, în sfârșit. Nu mă voi mai înșela punându-mi speranța într-un trecător ce seamănă cu tine. Poate-ți voi zâmbi sau pur și simplu voi tăcea. Poate voi începe să plâng sau voi fi superficial de veselă. Poate-ți voi strânge mâna sau poate că nici nu voi simți prezența ta.

Cine știe, poate că atunci vei încerca să-ți dai seama cine sunt, de fapt, să mă (re)descoperi. Vei încerca, poate, să mă înțelegi, să mă asculți, să mă crezi. Poate chiar îmi vei zâmbi. Voi ști atunci  că m-ai acceptat așa cum sunt! Și cred că fericirea mea va deveni incurabilă în această convalescență a căutării. Iar dacă nu vei înțelege, cel puțin voi fi împăcată cu eternitatea, cu mine; cu gândul că știi. Atunci, mă voi resemna. De aceea, aștept cu nerăbdare întâlnirea… Aștept să se desprindă misterul din mulțimea omogenă…