Mă simt așa de bine…

„Mă simt aşa de bine, înlănţuit între parantezele lui plus şi minus infinit.”
(Valeriu Butulescu)

Plus, minus o simplă operaţie şi întreg infinitul îşi schimbă sensul şi semnificaţia. Infinitul propriu, infinitul societăţii.O interschimbare involuntară făcută de generaţii, de evoluţie.Tocmai de asta, plusul se confundă cu minusul, minusul capătă o aură transformată în linie şi ne poartă în ambiguitate. Însă, da,”mă simt aşa de bine” pentru că limita ce mă trezea brusc din visare, ce-mi reteza orice pornire individuală de a mă remarca ca persoană ,a început să tindă şi ea  chiar spre infinit.Un paradox sau nu, libertatea asta de migraţie a uitat unde vrea să mă ducă. Infinit  cu plus sau minus? Acum fiecare din noi alege pentru sine. Strigă de vrea să strige, critică de vrea.propagă erezii, neîntrerupt de nimic. N-a depăşit încă infinitul. Nici nu o să o facă.

Ceilalţi putem asculta,aproba, critica sau lua busola ce ghidează, într-un mod vag universul celui ce se arată avid de recunoaştere.Să o aruncăm într-o indiferenţă din cauza căreia nu vom fi nici măcar judecaţi. Ne-am apropia de punctul  zero- al mediocrităţii. Înlănţuiţi încă între infinit cu semne contrare, nu ne desprindem. Nici nu evoluăm. Ei ne ţin pe noi, ei cei care ies din comun, fie prin minusurile acumulate, fie fericiţii atraşi de plusurile râvnite. Conştientizând această neutralitate a noastră şi agăţaţi încă de instinctul de competiţie, vom încerca să ieşim din anonimat. Atunci apare haosul. Rolurile sunt revendicate, distribuite, atribuite şi reatribuite până când îşi pierd forma şi substanţa. Pesimismul meu vine din situaţia actuală,care este compusă majoritar de persone ce se complac doar cu zero-unul mare şi gol; iar excepţiile, ce n-au uitat încă de evidenţiere ,aleg calea grotească, rapidă, nefundamentata. Aşa infinitul, de neatins, nu este depăşit. Partea stângă începe să  acumuleze câţi mai mulţi pretendenţi. Nu voluntar,sper eu, ci printr-o eroziune a noastră, a oamenilor, ca indivizi aparţinând unei societăţi regresive. Partea pozitivă este în aşteptare şi promite că nu se va văita vreodată de suprapopulare.Are locuri ocupate şi rezervate, ce vor permite strecurarea valorilor adevărate. Minus infinitul ne va primi oricând, cu riscul de a se aglomera excesiv, în lipsa unei eliminări eficiente. Lupta pentru un loc deja sortit, împărţit cu mulţi alţii, nu-şi mai are rostul. Cu pericolul de a ne sufoca, vom rămâne. Poate, încercarea de a crea un lanţ negativ, dar puternic, ce va depăşi graniţa şi care va transforma plusul într-un prieten echivalent nu mai este absurdă.

Însă, sper că plusul nu va dispărea. Optez pentru o paritate a minusurilor, astfel încât  “înmulţirea” să tindă spre un infinit pozitiv. Infinitul meu ,delimitat tot între minus şi plus, nu depinde de operaţiile ce le ţes ceilalţi. Experienţa personală ce duce la dezvoltare n-ar trebui să stagneze. Voi continua să adun -minusurile voi încerca să le transform, cândva în plusuri, iar plusurile, plusurile o să le păstrez undeva, unde niciun semn contrar nu o să le întineze. Mobilitatea care îmi este oferită,o voi folosi pentru autodepăşire şi îmbogăţire. Aspir la diviziunea continuă a părţii pozitive – să fie reînnoită mereu; expansiunea sa să nu fie inhibată. Am de adăugat mereu. Antitetic, partea negativă va urla în singurătate, iar ecoul o va umili. Ştiu, ispita nu o să dispară. Cândva, aş vrea să cred că încercarea mea n-a fost în zadar. Din utopie revin la realitate.

Pornesc cu zero.