Există cuvinte pe care nu le putem rosti. Nu le putem rosti, pentru că știm că nu vom fi înţeleşi, că nu vom fi susţinuţi. Cât de greu este uneori să ai aceste gânduri, să nu le poţi spune cuiva, să ştii că vorbind, ceilalți te vor privi urât și vor exclama – Tu nu erai aşa, te-ai schimbat! Şi, în fond, de ce? Pentru că până azi nu le-ai expus public? Pentru că, de fapt, mereu ai fost aşa, iar acum, când îţi arăţi o altă latură, care este tot a ta, eşti anormal?!
De unde vine toată falsitatea din jurul nostru? De ce e le e atât de greu celorlați să accepte că părerea unora diferă de a lor, pentru simplul fapt că… diferă? De ce este atât de „amoral” să ne expunem uneori părerea? Pentru că ea nu coincide cu cea a oamenilor din jur? Doar pentru că nu eşti de acord cu ceva general acceptat sau invers? Sau poate pentru că arăţi diferit, te comporţi altfel şi, mai presus de toate, gândeşti altfel, adică independent?
Vrei să fii liber, să nu te supui etichetei, să nu fii sclavul unor tipare pe care ţi le impune societatea, al părerii celor ce te înconjoară, vrei să fii diferit, pentru că așa ești, de fapt. Poţi să te schimbi, dar uneori nu este posibil. Nu pentru că nu eşti în stare. Acele cuvinte pe care nu le poţi pronunţa… nu pentru că nu le cunoşti, nu. Este doar pentru că ştii că nu vor fi ascultate şi acceptate. Știi că totul se va schimba, că de fapt ei toţi vor crede că te-ai schimbat, că nu ai fost aşa cum te știau. Pentru că nu ţi-ai arătat identitatea din suflet, pentru că ai fost tot timpul mai mult sau mai puţin dependent de societate. Ei nu știu că, de fapt, nu te-ai schimbat, eşti la fel cum erai, dar nu-ţi arătai această latură. De ce acum, când o arăţi, eşti un ciudat? De ce alţii pot fi diferiţi şi nu li se reproşează, iar tu nu poţi??? Eşti clasificat artificial, inclus fără drept de apel într-o anumită categorie de oameni, iar dacă îndrăznești să fii tu, doar tu și nimic mai mult, devii subit un necunoscut, o ființă care inspiră teamă și cu care ceilalți nu pot să se acomodeze.
Nu înţeleg de ce trebuie să fii mereu aşa cum vor alţii. Nu înţeleg de ce prietenii devin străini atunci când îndrăzneștii să spui adevărul. Nu înțeleg de ce „normalitatea” e atât de importantă.În fond, care e definiția normalității și care-i sunt limitele ?! De ce schimbarea te face (a)normal? Eşti aşa cum eşti, cum vrei să fii, cum ai fost, cum ceilalți nu sunt întotdeauna în stare să te vadă! Poate doar unii… Şi nu, nu eşti nebun, eşti doar diferit și ai doar o personalitatea mai puternică sau mai sensibilă. De ce oamenii nu se pot accepta așa cum sunt, așa cum par a fi?
„Ideea că ne plac oamenii este o iluzie pe care trebuie să o păstrăm în noi dacă vrem să trăim în societate.” spunea Fowles. Şi-i dau dreptate.
Acum problema e mult mai complicată şi necesită destul de multa înţelepciune pentru a răspunde acelor întrebări. Nu putem ieşi din tipare pentru că altminteri nu ar mai fi impuse…trăim într-o societate liberă, care are oricând dreptul la cuvânt, replică, opinie personală şi cu toate acestea încă din şcoală primim o formaţie care incurajează indeosebi şabloanele(modul de predare, ascultare, dreptul la opinie, uniforma etc.) Insăşi societatea este clădită pe un şablon bine prestabilit, există norme care se cer a fi respectate cu stricteţe dacă ţinem să avem un mimim de ceea ce se numeşte viaţă socială. Personal, nu vad nimic rău în asta. Noi, oamenii suntem foarte diferiţi si pentru a fi posibil să relaţionăm la nivelul la care o facem acum, avem nevoie de acele norme. Iar libertatea de care vorbeşti, ţi-o asumi. Uneori nu este indicat ca toţi cei din jurul tau să aibă acces la intimitatea ta, unele lucruri, mai ales cele ce ţin de suflet trebuie păstrate pentru tine, cei mai mulţi nu au nevoie de ele, prin urmare selecţia se impune.
Există, într-adevăr cuvinte pe care nu le putem rosti, la fel cum există cuvinte pe care le rostim prost sau cuvinte pe care nici măcar nu este nevoie să le rostim… iar „normalitatea” este, cu siguranță, o noțiune relativă despre care se poate discuta la infinit. Se pare că uneori putem pune totuși în cuvinte ceea ce simțim… iar tu, Elena, ai reușit. 🙂 Bravo!
Da.. am avut și eu senzația asta… adică am avut momente când simțeam și eu asta… și îțti dau perfectă dreptate în legătură cu prietenii… când devin străini… cand pur și simplu le spui ceea ce simși.
bravo
„De ce oamenii nu se pot accepta așa cum sunt, așa cum par a fi?”
Pentru ca le este teamă să nu rămână singuri, pentru că le e teamă de adevăr și pentru că nici ei la rândul lor, nu acceptă pe alți așa cum sunt.
Toți purtăm o mască și de multe ori dorim să scăpăm de ea, dar nu reușim de fiecare dată. Sau poate din comoditate.
Totul este relativ 🙂
Georgiana, ai pus npunctul pe „i”, ca de obicei 🙂
Păi nu e așa? Ce e corect pentru tine sau pentru cultura ta e incorect și anormal altundeva. Nu suntem și nu vom fi roboți. Uneori trebuie să ne conformam majorității, dar depinde cât de „liber” e spiritul tău. Preferabil nu atât încât să ucizi pe cineva :d