Experiment literar – Poveste cu fluturi (I)

Mi-e gura uscată de o vâltoare de aripi, iar obrajii încrețiți de zâmbete interminabile cărora nu le pot opri cursul. Noaptea asta e a prafului de zburat și a melodiilor de chitară. Ca de fiecare dată, totul pornește dintr-un ungher din care se aude melodia lui, un „da” șoptit parcă trezit din somn și o căldură care-mi doboară întreg trupul. Pleacă din suflet și ajunge în mâinile reci. „Pentru că ești sinceră, domnișoară!”  De așteptat, piesa răsună constant în aceeași surdină apăsătoare, doar gândurile trec de la o zi la alta, memorie involuntară, de la mesajul de ieri la îmbrățișarea ploioasă din fața trenului acum o săptămână.

Mă alint și îi fac reproșuri doar ca să-l strâmb și apoi să mă muște de limbă. Sa mă tragă de nas, să-mi spună să tac că-s mică, să-mi ciufulească părul și eu să bat din picioare. Râde ascuns, mă sărută pe frunte și tăcerea lui mă iubește ca apa de ploaie. Tumbe de larve într-o cutie toracică cât cufărul meu de bijuterii. Unul mic. Se ridică toate ca un nod în gât și coboară ca să-mi gâdile-amintirea. Autobiografia romanțată a femeii-fluture cu un mire-floare. Iar Ea, un Saturnia Pari în culori de toamnă pune egal între dansuri și tratează toate simptomele ca un medic iscusit în alergii la pulbere de aripi. Telepatie, ploaie, portocale și țigări. Se aplică unguent din ceai de Frunze, se lovește fața cu o mângâiere slabă și se lasă la meditat o noapte întreagă. Dimineața bei cafea.

Una peste alta, în dimineața asta, alarma nu a sunat, iar asta în favoarea unor boabe mari de viață îmbibate cu apă multă din cer. Un alfabet suav de tăceri matinale se prelinge pe geamul aburit. Îmi tremură buza pe gura cănii și fac un ritual tandru, răsucind printre degete fărâme de fericire. O săptămână întreagă am fost marioneta cuiva celest, a pământului în niciun caz. Îmi propusesem încă de luni să aleg doar lucrurile colorate frumos, așa că spre joi am ales sunetul vântului, ca mai apoi să-mi dau seama că gustul gurii tale are cele mai calzi nuanțe de roșu pe care le-am simțit vreodată.

Ceea ce urăsc cel mai mult când scriu în zile diferite e că o sa mă vezi pe mine de mână cu toate stările posibile. Astăzi mi-aș rupe sufletul ca pe o hârtie și i-aș da foc. Aș afuma întreg orașul ca să simtă fiecare altul durerea pe care nu o vede la mine. Uite că da! Fata cu ochii mari și părul bulbucat plânge. Nu râde mereu, așa cum vezi tu. Cum ar zice alții, ea este o actriță desăvârșită. I se cutremură carnea și fața. I se confundă cu apa rece, remediu pentru durere. Azi fluturii nu reușesc să se desprindă de sol, iar cerul e doar personaj din cărți. O dor mâinile și ochii. O dor necuvintele și aerul ce nu-l expiră. Cafeaua are gust amar în continuare în ciuda unei inimi de zahăr din cană. Nu am nici gust, nici miros, iar de văzut… văd în ceață. Mi-am așezat încet trupul pe pat, împaturit în două. Dacă până și genunchii mei simt durerea din piept atunci ea chiar există, iar riscul nebuniei îl pot elimina treptat.

Am să-i cer Reginei-Fluture să mă ia acolo la ea, să stau la gâtul ei agățată de mărgelele arse. Să-mi spună povești cu fluturi care chiar zboară și să-mi cânte la chitară din buze. O să citească de la un capăt la altul, ca într-un final să-și dea seama că sunt multiplângăcioasă, cu extra-opțiuni de zâmbete, cu un abonament la El pe care inima mi-l prelungește în fiecare an. Așadar, mereu sub același cifru, nu o să vă pot spune în veci că m-am mutat, că mi-am schimbat numărul și că stau la marginea unei păduri unde am o cameră din care pictez lacul și mănânc fursecuri muiate-n ceai. Doar eu. E mereu el. Și la cauză și la efect. Și-mi place asta. Dar el să nu știe … altfel îmi spune din ce în ce mai rar că mă iubește.