Există o limită a cunoașterii? (III)

Vrei să cunoşti lucrurile? Priveşte-le de aproape.
Vrei să-ţi placă lucrurile? Priveşte-le de departe.

… ieri este istorie, mâine este mister şi astăzi se numeşte prezent. Cu siguranţă nu sunt nici prima, nici ultima care scrijeleşte aceste litere virtuale, cu degetele înfipte-n tastatura… de acum prăfuită. Consider de cuviinţă că pentru a putea defini limitele unui obiect / fenomen / proces, trebuie mai înainte de toate să percep obiectul / fenomenul / procesul. Şi acum îmi adresez întâia întrebare: ce este cunoaşterea? Poate fi o opinie, un sentiment etc.

Dragul nostru DEX ne sare în ajutor: Cunoașterea este unul din procesele definitorii, fundamentale ale spiritului uman. Poate fi considerat procesul prim prin care conștiența de realitate și de sine apare în subiect raportându-l la sine și la lumea sa. Esența cunoașterii constă în reproducerea în interiorul subiectivitații a unei alte subiectivități, prin conștientizare de sine și cuplarea subiectivitșții conștientizate cu o realitate în care poate acționa, experimenta, evalua și conclude asupra consecințelor. Bun! În traducere în termeni ,,adolescentovisători” ar suna cam aşa…

Cunoaşterea se defineşte diferit pentru fiecare dintre noi, tocmai prin prisma trăirilor, a experienţelor, precum bine spunea cineva la ora de română. Din păcate, ca multe alte lucruri şi cunoaşterea are limite precum: temporalitate, spaţialitate, mentalitate, tradiţie, culturalitate, spaţiu politic etc. Datorită faptului că nu avem posibilitatea de a pătrunde în cultura, tradiţia sau mentalitatea tuturor semenilor noştri, pentru că nu putem fi în acelaşi timp în sute de locuri, multe dintre acestea rămân doar enigme! Şi înca ceva… El, tu, ea sau eu, existăm prin prisma celor două laturi care ne compun ca fiinţe umane – sentimentele şi raţiunea. Putem alege între a păstra acoperământul misterios al fiecărei părţi de materie sau, din contră, a-l distruge prin puterea contemplaţiei. Se spune că îţi ia un minut pentru a-ţi da seama că o persoană este specială, o oră pentru a o judeca, o zi pentru a o iubi sau adora, dar îţi ia o viaţă întreagă pentru a o uita! Raționamentul se produce rapid, atunci când despici firul în patru – analizezi  / descifrezi materia. Uneori şi cu experienţele din viaţă este la fel. Un minut – este specială, o oră – o analizez, o zi – dezvălui misterul, apoi îmi va lua o viaţa ca s-o pot uita… Pot totuși să mă „limitez” doar la a admira o persoană, la a o privi din unghiul meu artistic.

Pentru mine cunoaşterea se aseamănă cu lumina… Şi există două modalităţi de a răspândi lumina: să fii lumânare ori oglinda care o reflectă. Aşadar, ajung să disting două tipuri de cunoaştere: cea în care tu eşti lumânarea – tu arzi, topind enigmele, înfruptându-te din ele şi cea în care devii oglinda care reflectă, deci posteşti şi priveşti la unda / fascicolul său, creând în propria-ţi minte poemul ei de vis, acum de neatins. Reflecţi cunoaşterea a ceea ce sentimentalismul din tine a reuşit să construiască cu ochii aţintiţi în raze..!