De ce simt oare oamenii nevoia de a împărtăși totul celor din jur? Să fie din cauză că vor să împartă cunoștințele lor proprii cu cei din jur? Puțin probabil… Vor să arate ce știu? S-ar putea. Se poate că o fac din cauză că se simt bine când împart bunele și relele cu altcineva? Probabil. Confesiunile sunt peste tot în jurul nostru. La televizor, în interviuri, în unele declarații din ziare, peste tot le vei întâlni, chair și în jurul tău, când observi doi oameni conversând despre ziua groaznică pe care au avut-o. Dar cum sunt aceste stări în care ne regăsim când facem o confesiune? O catalogare potrivită ar fi pe culori. De ce? Fiindcă de fiecare dată când facem o confesiune o face cu un sentiment. Fie el de mândrie, superioritate, dragoste sau tristețe, este un sentiment. Iar unele culori transmit sentimente. Putem deci afirma că confesiile se fac în anumite locuri sau moduri pictate în culori mai mult sau mai puțin vii? De ce nu?
Precum culoarea unei cămăși transmite un sentiment, așa o poate face și o culoare. Să luăm spre exemplu portocaliuil. Este o culoare dinamică, ce transmite energie și căldură. Imaginați-vă o încăpere pictată în acea culoare. Ce confesii s-ar face în acea cameră? Eu înclin să cred că ar fi povești de aventuri, pline de acțiune și dinamice, ce ar transmite un sentiment plăcut de căldură și prietenie ascultătorului.
Un alt exemplu ar fi negrul. Negrul este asociat cu moartea și renașterea, cu ghinionul și răul. Într-un astfel de spațiu am putea încadra o natură moartă, în nuanțe de gri în care s-ar relata despre toamnă în sintagme precum „Moare toamna în petale de cicori”. Într-o nuanță de alb s-ar putea relata fapte inocente, pure și bune precum sentimentele transmise de alb. Un astfel de exemplu ar fi „Suflete, îţi cată adăpost în cer”, o imagine ce transmite bunătatea Raiului, căldură și pace interioară.
Putem deci încadra confesiunile în spații cromatice? Desigur. Imaginați-vă că orice cuvânt ar fi scris cu aceeași intonație. Bucuria și tristețea, optimismul și deznădejdea, toate sub aceeași expresie a feței și aceeași intonație a vorbirii. Nu e o ideea prea plăcută, nu? De ce? Nu s-ar mai simți sentimentul cu care cineva transmite o ideea, acea flacără în vorbire care ne menține alerți. Dacă ar fi să înlocuim toate aceste sentimentele cu culorile ce transmite respectivele stări ar rezulta că nu am putea trăi fără acele spații cromatice.
De ce am vea nevoie de aceste spații cromatice? E ca și cum am întreba de ce avem nevoie de stări. Ele accentuează ideea transmisă de respectiva confesiune. Dacă e o confesiune melancolică, va fi în nuanțe de gri, dacă este una dinamică, va fi portocalie, dacă este una relaxantă, va fi albastră.
Dar ce este de fapt un spațiu al confesiunii? Este un sentiment. Este acea simțire de retrăire a momentului în care am făcut lucrul pe care îl recunoaștem. Este un loc accesibil tuturor ce împărtășesc celorlalți un moment care a contat pentru ei, care i-a făcut să se simtă unici, precum îi face să se simtă retrăirea lui când îl expun lumii.
Despre aceste spații în schimb se poate spune infinit mai multe. Este de fapt un mod de a accesa momentul pe care l-am trăit când îl relatăm. Este un loc al visării, în care ne lăsăm copleșiți de sentimentul pe care încercăm să-l transmitem și îl simțim cum ne cuprinde. Unde altundeva decât într-un loc de vis să retrăim orice vrem noi, să simțim bucuria, să fim captivați de sentiment, să simțim că universul este la picioarele noastre decât într-un loc de nepătruns ochiului ignorantului. O lume a visului, în care poți sta mereu în locul unde te-ai simțit special. Un loc al sufletului în care nu uiți un sentiment pe care nu l-ai simțit de atunci. Unde dacă nu în propriul tău suflet, lăsând logica momentului la o parte și lăsându-te purtat de vis către orice amintire, în orice culoare ar fi să te cuprindă. Să retrăiești prima dată când ai mers pe bicicletă ca și când ai face-o din nou pentru prima dată, să ai același sentiment, să îl transmiți cuiva când îl împărtășești. Dacă îi vei povesti cuiva un moment cu o expresie ignorantă, singurele șanse să își amintească acel lucru sunt sub forma celor mai anoste momente. Împărtășește acel spațiu al confesiunii, transmite-i sentimentul, și își va aminti acele momente pe viață. Îl vei determina să pătrundă și el într-un spațiu al confesiunii, fapt pentru care te va aprecia.
Care ar fi diferența într-o confesiune oarecare și una în acest mediu? După cum am afirmat mai sus, o confesiune oarecare va fi probabil uitată în minutele imediat următoare. În timp ce una în acest mediu nu numai va însufleți atmosfera, dar îi va lăsa pe ceilalți să o vadă prin ochii tăi. Va vedea „culoarea” prin care vezi tu lucrurile, îți va simți trăirile, va vedea în jurul lui orice îi descrii tu. Deși nu se va uita în jur cu privirea, o va face cu imaginția, iar asta îl va determina să împartă și el cu tine o experiență asemănătoare. Acest mod de a lăsa lumea să vadă prin ochii tăi nu numai că îi va face pe cei din jur să te asculte de fiecare dată și să fie mult mai receptivi decât în alte condiții, dar acest schimb de experiență te va ajuta să legi prietenii bazate pe sinceritate, asta, desigur, în cazul în care momentele și sentimentele împărtășite au fost adevărate.
Cum altfel să lași pe altcineva în mintea ta? Le poți da „acces” tuturor la cunoștințele tale, dar vor realiza curând că nu e nimic ce nu pot afla de la altcineva care probabil are trac în a le destăinui tainele acelor gânduri ce de la tine par monotone. Împărțind sentimentele și trăirile îi faci să se simtă cu adevărat în mintea ta, acest fapt determinându-i să-ți ofere încrederea pe care le-ai oferit-o tu atunci când i-ai lăsat în spațiul tău, i-ai lăsat să-ți vadă culoarea.
Dacă este să ne gândim mai bine, totul se poate raporta la culoarea acelui spațiu. O ideologie, un sentiment, o trăire, o opinie, orice. Dorința arzătoare de a împărtăși un sentiment, personalitatea cuiva, totul poate fi văzut în funcție de această culoare. Acum că stau să mă gândesc, nu contează culoarea pe dinafară a unui obiect, ci cea dinăuntru. Acea culoare care determină sentimentul tău față de acel obiect, cât de mult îl prețuiești, confesiunile care i le-ai făcut chiar și unui perete te pot face să-l priveși și să-l vezi în altă culoare ce te face să schimbi cu totul modul de a te uita la el. Un lucru capătă altă nuanță în viața noastă odată ce ne atașăm de el.
În fond, culoarea exterioară a unui obiect nu transmite nimic, corect? Cea interioară este cea care ne face să îi aruncăm o privire de admirație sau una de indiferență. Acum când mă uit în jur, realizez că un om nu vede mai mult sau mai bine decât un câine. Chiar dacă în aparență câinele vede alb-negru, el pune mai mare preț pe culorile ce îi răsar din suflet și asta îl determină să fie devotat și afectuos acelui obiect. În timp ce un om ignorant confundă culoarea din aparență cu cea din esență și trece pe lângă acel lucru indiferent, fără pic de simț al aventurii, fără nevoia de a da atenție acelui obiect transparent pentru el.
Adevărul este că nu vedem culoarea adevărată a acelui obiect până când realizăm că a dispărut și că acea transparență aparentă este pur și simplu refuzul de a da atenție obiectelor infime pentru un om mereu în mișcare. Ajungem să conștientizăm că deși părea transparent, golul lăsat de acel obiect este de fapt o umbră în spațiul nostru cromatic al unei confesiuni…
Imi place cum scrii, poti transmite atatea…Bravo!