Confesiunea, ca element esențial al romantismului, reprezintă universul în care ființa există în forma ei adevărată, pură şi independentă. Spaţiul pe care-l ocupă este un spaţiu total diferit de celelalte existențe, rupt de realitate şi cufundat în sentimentalism.
Culoarea este cel mai pertinent spaţiu pentru naşterea unei confesiuni, dându-i toate cele necesare pentru a avea aromă de adevăr, parfum de sinceritate şi esenţă de fericire. Confesiunea născută în griul furtunii sălbatice este una pătimaşă, plină de sentimente ce răbufnesc dintr-un buchet de vânt nebun şi o perdea groasă de gri apăsător. O dimineaţă ceţoasă naşte confesiunea timidă, sinceră şi infantilă atât de dulce şi familiară. Vulcanul în plină activitate scuipă cu patimi ascunse şi dorinţe nebunatice, pitite într-un ochi de confesiune. Zăpada eternă într-o seară de iarnă, împletită cu ger răutăcios plonjează în aer o confesiune lentă, eternă, paradisiacă şi poate că un pic mai mofturoasă. Marea lină, alungând valurile de la ea aruncă la mal confesiunea albastră, proaspătă şi tânără, pe când amiza dogoritoare de iulie găseşte confesiunea leneşă,tolănită pe nisipul sticlos de pe mal.
Un univers plin de confesiuni, una total diferită de cealaltă, existând atât de aproape una de cealaltă, neîntâlnindu-se niciodată, sau poate zâmbindu-şi peste gardul de diamante împletite cu spini. Confesiunile sunt atât de triste uneori… triste într-o seară de toamnă târzie, ascunse în vocea nesigură a unui tânăr romantic, încercând să-ţi ducă cuvintele undinei ce pare că-l ascultă cu intres, cu o privire întrebătoare şi o şuviţă de păr auriu printre degete. O confesiune dureroasă pe chipul unei bătrâne, la focul căminului, lacrimile în poală şi ghemul de aţă uitat undeva sub masă… sau confesiunea clapelor unui pian, tăcute, pentru o clipă, reînviate în cealaltă, dar triste, triste pentru că nu ştiu dacă mesajul lor va ajunge la destinatar…
Încercările confesiunii de a se dizolva într-o pată de culoare au eşuat de fiecare dată, aceasta fiind în stare doar să adauge o urmă de şleif parfumat, să deschidă o nouă tendinţă de sinceritate şi un ruj original pentru cuvinte; o încercare incertă de a fugi de momentul final şi totuşi o neputinţă de a exista în nonculori. Imaginile confesiunii se succed lent, mai rapid sau poate cu viteza luminii, totul depinde de culoare; unde uşor înclinate spre misticism, lăsând urme de un violet pal pe pervazul unei ferestre deschise în amurg; o picătură de portocaliu în lacrima unei frunze tomnatice; un galben arămiu pe capul unei flori de soare, eterna urmaşă al astrului ce o distruge cu lumina sa; un maro ascuns în acele unui arici supărat pe vreme; un albastru comprimat în ochii unui Făt-Frumos sau al unei crăiese ce-şi aşteaptă prinţul; o paletă de culori nebunatice în confesiunea unui curcubeu norilor, într-o zi când cerul a câştigat norilor.
Confesiunea, în toată splendoarea ei, apare doar într-o inimă adevărată, lipsită de fond de ten fals de carton, de kitsch-uri ieftine, de gânduri ascunse, împletite în sânge şi falsitate desprinsă din cuvinte alese la întâmplare, seci şi banale.Venind din inima pură, confesiunea este cel mai frumos dar pe care-l poate dărui un suflet unui altuia, un dar bazat pe cele mai frumoase sentimente şi trăiri, nuanţe multicolore, înfăşurate în bunătate, frumuseţe, adevăr şi sinceritate, toate împachetate într-o hârtie lucioasă din praf de lună.Confesiunea, înfăşurată în cele mai minunate veşminte, devine frumuseţea scăldată în trupul şi sufletul fiecăruia, dăruind dulceaţa zilelor de mai, a ierbii verzi de iunie şi a răcelii simpatice a primului fulg. Deşi pare a fi atât de minunată, confesiunea îşi are şi decăderile sale în imprudenţă, lacrimi negre şi camere albe de spital, cavouri reci şi ape adânci, sumbre. Nonculori transparente ca peliculele pentru morţii doborâţi de ciumă, strune rupte de viori uitate în parcuri pline de vânt şi ploi, mănuşi despărţite una de cealaltă, note sfâşietoare de ţipete ascuţite ale singurătăţii, confesiuni pline de amărăciune, cu o linguriţă şi jumătate de dezamăgire, având aroma dezgustului şi al eşecului patetic. Pânze de păianjen, ascunse în cel mai întunecat colţ al inimii, confesiuni devorate de remuşcări, prefăcute în fire invizibile ce diseacă cele mai frumoase gânduri, dorinţe, realizări. Ce contează restul, dacă sufletul e rănit de o confesiune scăldată în nonculoare? Ce contează o confesiune presărată de zâmbetele infantile ale unor copile jucându-se în paradis? Lucruri relative şi totuşi, câtă culoare vie în ambele! Câtă influenţă a naturii, a roşului, a mării, a visurilor, a disperării, a aberaţiilor, a existenţelor, a nimicurilor. Non sens! Câtă însemnătate poartă toate, deşi confesiunea vrea doar să coexiste alături de stropii de fericire de pe obrazul fetei cu pletele în vânt, urmărind cu privirea un cal alergând departe, în păduricea de salcâmi înfloriţi…
Ce înseamnă până la urmă confesiunea? Culoare, non culoare, tristeţe, părere de rău, gânduri, taine, dorinţe, iubiri… cred că iubiri, până la urmă… Muzică inspirată din strunele viorii uitate în parc, sub ploaie, acompaniate de notele inimii, flori aruncate în braţele vântului, lacrimi uscate pe obraji, vise uitate pe pernă… un buchet de imagini născute din suflet, ochi obosiţi de realitate, mâini tremurânde de nerăbdare, funde roşii în păr, ascunse acolo pentru a opri dezlănţuirea dorinţelor ascunse în acesta, clipe de tăcere tămăduitoare şi linii trase cu o riglă veche, prăfuită…
Mişcări frenetice ale braţelor, căutare pătimaşă ale genelor, calm aparent al buzelor, senzualitatea gâtului dezvelit în somn, clavicula proeminentă şi pandantivul cu o picătură de buburuză… imaginea perfectă a frumuseţii, a voluptăţii şi a iubirii într-o singură secvenţă, ruptă dintr-o confesiune recentă, abia auzită în murmurul străzii, muzica sufletului din urechi şi ochii, ochii abia întâlniţi de acum o veşnicie şi ciudat de atrăgători… Oare confesiunea ar putea avea o formă mai minunată, mai adevărată? Ar putea fi altfel, altfel de identică, în alt oraş, cu alţă oameni, în altă epocă? O confesiune mânată de birjă, de câini lătrând şi fuste lungi, bufante, alergând pe bulevardele pavate cu flori şi vise? Ar putea fi confesiunea mai logică, bazată pe formule şi calcule, teorii şi convenţii, elemente de geometrie şi de plicitiseală? Ar putea confesiunea deveni un lucru atât de banal, uitat de inimă, părăsit de suflet, găsit într-o ladă de gunoi a unui suflet dezamăgit?
Câte universuri de culori are confesiunea, câte imagini ascunse în cuvinte simpe, câte seri nedormite cu aceleaşi culori imaginare şi câte, câte nuanţe de sentimente! Câte gânduri ascunse în stropi de lumină şi înghiţituri de întuneric, moleşeală de galben şi somn de indigo, moarte de zorii roz ale zilei şi apă cristalină al albastrului din ceruri!
Confesiunea – un mijloc de existenţă, o încercare de recunoaştere a propriilor sentimente prin intermediul unui alt suflet, capabil sau nu de reciprocitate, o tristeţe nemăsurabilă de a avea tot şi o dorinţă enormă de a nu avea nimic.
Comentarii recente