Ieri nu am scris. Nici aseară… mai exact nu despre tine, că aşa… am scris: la mate. Azi însă e puţin schimbat. Azi scriu despre tine. Şi despre mine, dar mai puţin. Pe tine te-aş îmbrăca în haine de crizanteme şi ţi-aş insulta sufletul cu sentimentele mele. Asta pentru a-ţi da impresia de amor smintit. Ţi-aş dărui desenele vagi ale copilului din vechiul „noi” fără să le modific în vreun fel. Aş avea răbdarea să îţi explic fiecare cuvânt pe care îl scriu; şi să îl motivez. Te-aş închide într-o vază de umbre pe care aş aşeza-o în vitrina pe care o privesc mereu, involuntar.
Aş colecţiona fiecare privire stupidă pe care o interpretez în fel şi chip ca mai apoi să le pot presa într-un ierbar de posibilităţi. Fără să vreau, le-aş îngriji pe veci şi totuşi le-aş răsfoi zilnic delectându-mă cu speranţa unui nou „el”.
Mi-aş risipi visele în contracţii inverse ale coşmarurilor de moment, şi le-aş înlocui cu ale tale. Ţi-aş crea o lume aparte în care, după ce adormi, te-aş lega cu lanţuri firave care să te rănească doar în interior. Aş mai trece, din când în când, să îţi picur pe frunte apă ca mai apoi să stau şi să te privesc…
A… că tot veni vorba: am reuşit să mă pierd în acei ochi rotunzi în care culoarea are o prea mică importanţă, dar în care îmi analizam reflexia gândindu-mă doar la conturul exact al unei picturi false de gheaţă care îţi invada privirea. Şi aşa mi-am făcut de lucru! A urmat un proces de căutare… încercam să mă regăsesc, fără rezultat însă.
Cât despre mine… rog cerul de câteva zile sâ îşi verse supărările în oceanele gândurilor din lume şi abia ieri m-a ascultat. Mă simţeam ca un om rătăcit prin deşert care cerşea apă. Mi-am eliberat gândurile pe foi inexistente pe care ulterior le-am ars şi am şters orice urma cum că ar fi existat vreodată. Mi-am schimbat stările din cinci în cinci minute pentru a nu deveni plictisitoare. Am ascultat aceleaşi melodii care pe fundal sună mai bine ca oricând şi care îşi scutură notele în dansuri infinite spre suflet cu scopul final de a-l sufoca.
Mi-am reinventat idealurile şi le-am ascuns bine în cufărul primit în dar de la bunica înainte de a muri. Am plâns puţin dorindu-mi să revin la timpurile de demult atunci când totul era o joacă… atunci când nimeni nu îmi cerea vreo explicaţie, când inocenţa se măsura în „cât de mari şi albaştri” îmi erau ochii şi când alergam după căţelul copilăriei trecute… care acum şi el pare o amintire prea veche pentru a mi-o mai impregna în minte. Mi-am şters lacrimile cu mâneca, exact cum făceam când eram la nivelul „easy” în jocul vieţii. Tragic e că acum e abia la „mediu”… Tot zilele astea, de când nu am mai scris, mi-am creeat sloiuri de raze pentru a putea urca până la cer dar s-au topit fără să apuc să le urc pe toate. Şi am căzut fără să îmi dau seama…asta pentru că visam la una dintre melodiile redate de aripile unor versuri stupide în care mă regăseam.
Eu… eu ştiu cât doare un ţipăt nestrigat, cum e să îţi înăbuşi trăirile într-un infinit plâns de rouă, cum e să trăieşti cu speranţa zilei de mâine, cum e să îţi imaginezi un „va urma…”.
Azi ai fost demn de exemplu… ai fost prezent în fiecare minut la fiecare activitate a mea, prin ochii mei, deşi tu nu ştii asta…
… ~Aduceri aminte: tu.~ …
De fiecare data ma bucur cand vad ca ai scris un articol (desi poate esenta care se ascunde dincolo de cuvinte ma intristeaza).
Abia astept urmatorul articol.