Lacrimă

În inimă, o furtună s-a stârnit dintr-o aureolă de sentimente. Mai întâi o adiere, apoi un vânt călduţ de vară s-a strecurat în sânge şi s-a înteţit, până a scăpat de sub control. Oricât ai încerca, odată ce şi-a luat avânt nu vei putea face nimic, doar să aştepţi să se termine. O senzaţie de fierbinţeală prin tot corpul, apoi, brusc, totul devine gheaţă. Ochii ţi se împăienjenesc şi astfel o lacrimă se naşte şi se prelinge lin pe obraz. Ca un râu tulburat de o ploaie neaşteptată se zbate, umple ochii şi atinge suav buzele tremurânde. Şi simţi că e sărată şi e o parte din tine. Dispare, se evaporă în aer, urcă la stele şi aşteaptă să o chemi din nou, căci va veni negreşit.

Mă priveam în oglindă. Ochi mari şi roşii, obraji imperfecţi şi umezi, părul nu prea lung, desprins, îmi trage totuşi capul pe spate. Trusa de frumuseţe, nu prea bogată, îmi „face cu ochiul”. Încerc să îmi ascund tristeţea şi încep ritualul de aşezare a măştii după care mă ascund zilnic.

Pornesc. Unde? Nu ştiu, doar păşesc apăsat pe stradă şi afişez acelaşi zâmbet fals pe chip. Oraşul de obicei zgomotos, astăzi e neobişnuit de calm.

Tramvaiele huruitoare trec grăbite pe strada pustie. Urc în primul care opreşte. Scot dintr-un portofel vechi, decolorat, un bilet mototolit, compostez şi mă aşez, ca de obicei, pe ultimul scaun de lângă geam. La următoarea staţie urcă o domnişoară. Ochi negri şi triști, o lacrimă încă licăreşte în colţul ochilor, dar totuşi buzele îi surâd. Îmi aminteşte de imaginea din oglindă. Are o pălărie albastră, o rochiţă cu volănaşe, prinsă în talie cu o curea minusculă, săndăluţe cu toc şi poartă la gât un colier cu o aripă de fluture, frântă. Ciudat, dar se uită la mine cu o privire care parcă vrea să spună „Acolo e locul meu!”, şi se aşează cu un scaun în faţă, parcă aşteptând să se elibereze locul râvnit. Întorc privirea spre fereastră, un norişor sihastru ia diferite forme în ochii mei. Fiecare formă mă duce cu gândul la o veche poveste. Huruitul tramvaiului mă trezeşte din visare şi observ că fata a dispărut. Îmi dau seama că asta e ultima staţie şi trebuie să cobor. Alerg şi aş vrea să mă ascund. Un parc, un leagăn şi o bancă pe jumătate arsă; sinistru. Adie vântul. Mă aşez în leagăn, scârţâituri. Nu ştiu de ce, dar acel loc mă face să mă simt bine.

O nouă lacrimă îmi stinge focul inimii şi îmi aprinde obrajii. S-a născut dintr-un fior şi a plecat luându-mi cu ea suferinţa!