„— În sfârşit am ajuns să trăiesc aproape de tine, Templu de aur! îmi şopteam în sinea mea şi am încetat, pentru câteva clipe, să mai mătur frunzele. N-am pretenţia s-o faci dintr-o dată, dar te rog, împrieteneşte-te cu mine şi dezvăluie-mi secretul. Simt că sînt la doi paşi de a-ţi pătrunde frumuseţea şi totuşi n-o pot vedea. Te rog, ajută-mă să văd adevăratul Templu de aur mai limpede decât îţi văd imaginea cu ochii minţii. În plus, dacă eşti într-adevăr atît de frumos, încât nimic pe lumea aceasta nu se poate compara cu tine, atunci spune-mi de ce eşti atât de frumos, de ce e necesar să fii frumos? ”
Mai târziu va afla că mama lui a vândut templul care îi rămânea ca moştenire de la tatăl său, ceea ce-l va determina să o urască şi mai mult. Acest ultim gest îl îndepărtează definitiv de familia lui şi de dorinţa de a o revedea vreodată pe mama, deşi va fi nevoit să se mai întâlnească cu ea.
Prima crimă o săvârşeşte în timp ce lucrează ca ghid pentru vizitatorii străini; în templu vine un american cu o prostituată, călcată în picioare de Mizoguchi care, la rândul său, este obligat de american să o facă. Neţinând cont de educaţia lui de călugăr, tânărul simte o plăcere sadică în timp ce o loveşte pe femeie, ceea ce va duce la pierderea copilului, despre care va afla mai târziu. Pentru gestul făcut, americanul îl răsplăteşte cu două pachete de ţigări pe care i le duce stareţului.
Relaţia între Mizoguchi şi stareţ nu este una tocmai simplă: pe de o parte, ştie că ar trebui să se simtă obligat să-l venereze pentru tot binele pe care i-l face, dar, pe de altă parte, tânărul simte o repulsie faţă de acest bărbat; sentimentul îi sporeşte când acesta, aflând despre fiecare crimă făcută de Mizoguchi nu îi spune şi nu îi reproşează nimic, spre marea confuzie a acestuia. Ba mai mult, stareţul îl îndeamnă să intre la universitatea Otani şi îl susţine material. Mai târziu, Mizoguchi îl va prinde în flagrant delict plimbăndu-se la braţ cu o gheişă din cartierul plăcerilor, ceea ce îl va înfuria şi mai mult şi îl va face să-l urască şi mai mult.
La facultate îl întâlneşte pe Kashiwagi, un coleg cu handicap, având picioarele strâmbe, care este un alt personaj-cheie din viaţa lui. Kashiwagi percepe viaţa total diferit de cum o percepe Mizoguchi, ceea ce-l va determina pe acesta să-şi schimbe unele priorităţi şi să mediteze mult asupra plauzibilităţii ideilor lui Kashiwagi. Prietenul lui, Tsurukawa, este împotriva acestei amiciţii, dar pleacă acasă şi moare pe neaşteptate, ceea ce-l deprimă foarte mult pe Mizoguchi; mai târziu va afla adevăratul motiv al morţii lui Tsurukawa de la o persoană de la care nu s-ar fi aşteptat.
Începe să lipsească constant de la facultate, petrecând majoritatea timpului cu Kashiwagi. Îl vede pe stareţ cu gheişa şi îşi pierde orice respect pentru acesta; mai mult, stareţul îl anunţă că şi-a schimbat părerea şi nu mai vrea să-l facă succesorul său; aici are loc începutul sfârşitului lui Mizoguchi, care fuge şi odată ajuns în satul natal, decide să-i dea foc templului. Tânărul venerează frumuseţea templului, care reprezintă idealul pentru el, şi văzând că nu poate atinge acest ideal decide să dea foc templului de aur, crezând că prin distrugerea acestuia va atinge frumseţea mult râvnită.
Ideea obsedantă pe care o are – care, de altfel, este şi unul dintre motivele care-l împing spre crimă, este pilda pisicii ucise de călugărul Choshu, care a procedat aşa deoarece a văzut că ucenicii lui se ceartă pentru o pisică ce s-a abătut la templu. Pentru a termina această ceartă, el decide să o omoare. Al doilea călugăr, Nansen, când vede pisica moartă, se descalţă şi pleacă cu papucii puşi pe cap. Mizoguchi evocă această pildă în toate momentele cruciale din viaţă lui, încercând să înţeleagă sensul pildei şi să se regăsească într-un preot sau în celălalt. Plănuieşte o perioadă îndelungată arderea templului. Oportunitatea se iveşte când stareţul îi dă bani pentru a-şi plăti universitatea, iar Mizoguchi îi lasă în cartierul plăcerilor, unde o întâlneşte pe Mariko – o altă reîncarnare a lui Uiko, cea mai plauzibilă, de altfel. Până la urmă, găsind momentul oportun, dă foc la templu, ca după să fugă din oraş şi să admire focul ce înghite templul.
Nu aş putea spune că această carte m-a marcat în mod deosebit, dar mi-a plăcut foarte mult din punct de vedere a imaginilor artistice pe care autorul le pictează între cuvinte. Stilul se deosebeşte considerabil de stilul altor autori pe care i-am citit, datorită imaginilor descrise într-un stil specific literaturii japoneze, precum şi datorită figurilor artistice ciudate. Cartea are ceva mistic în ea, mi-a plăcut ideea psihicului bolnav în căutarea frumuseţii ideale, pe care o atinge prin distrugerea acesteia.
Comentarii recente